Am stat de vorbă cu reprezentanții grupului NOIMA, un colectiv de artiști care modelează în mod activ scena artistică de peste 20 de ani. Am explorat împreună debutul grupului, călătoria lor remarcabilă și numeroasele proiecte dezvoltate de-a lungul timpului în țară și în străinătate.
Grupul NOIMA este format din artiștii Ciprian Bodea, Cosmin Frunteș, Dan Gherman, Andrei Rosetti și Sorin Scurtulescu. Practica lor artistică cuprinde tehnici diverse de la pictură în plein air la fotografie, video, happening și performance (etc.)

Angela Izvercian: Povestiți-ne, vă rog, despre contextul în care s-a format grupul NOIMA? Ce v-a stimulat în această direcție? În ce măsură experiența academică și/sau existența unor grupări artistice reper, precum SIGMA și Prolog, au influențat formarea grupului NOIMA?

Grupul NOIMA: A fost un context anticipat de unele experiențe din facultate și favorizat de perspectiva finalizării studiilor, a ieșirii în lume pe cont propriu. Atmosfera din oraș, din facultatea de arte era fertilă unor proiecte de grup. Ne dăm seama că a numi acest lucru „experiență academică” este oarecum discutabil. Sunt nuanțe. Da, eram în spațiul academic, dar birocrația nu castra ințiativele creative. Era o libertate în facultate și mult experiment pedagogic.

La un moment dat puteam opta pentru anumiți profesori și oferta lor. Aceste pachete-propunere se numeau module și recunoșteai un anume atelier după orizonturile tematice sau tehnologice, nu după copierea unei maniere a profesorului. Opozițiile precum Ciucurencu – Baba, se traduceau în atelierele de pictură ale facultății din Timișoara în binomul Flondor – Nuțiu, deși aveam și opțiunea Sulea – Gorj.
Exista StudentFest-ul unde veneau studenți din toată țara. În expozițiile festivalului se citeau niște tendințe de coagulare a timișorenilor. Era un fel de grup al oniricilor, dintre aceștia unii activau împreună și în muzică, urma să apară o grupare feministă, oamenii căutau să se asocieze. A fost la finele anilor ´90 și un fior de redescoperire a unor gânditori români interbelici dar și grupuri de tineri care încercau experiențe spirituale sincretice ori sondau propria tradiție, creștinismul mistic.

La Galleria28 erau încurajați tineri artiști să debuteze. A fost apoi Zona – festivalul organizat de Ileana Pintilie. Coriolan Babeți, Ștefan Bertalan, Silviu Orăvitzan, Sorin Dumitrescu erau invitați de Constantin Flondor și echipa sa în facultate, erau întâlniri cu studenții, prelegeri sau chiar cursuri, teme coordonate de unii dintre ei alături de profesorul titular. În atelier, tot de la Flondor, aflam de bienalele lumii, vedeam filme despre Sigma, știam despre Prolog. Pe unii dintre membrii Prolog îi întâlnisem. Mihai Sârbulescu, Horea Paștina, Paul Gherasim veneau și ei în facultate sau la Galleria28. Ion Grigorescu putea fi întâlnit între tineri la StudentFest.

Noi înșine, studenți încă, ne raportam ca un fel de grup la unele teme de atelier, la expozițiile din mica galerie a facultății sau cele realizate împreună în oraș (la muzeu, pe holurile UVT, la Galleria28 sau în București – la Galeria Eforie) ori atunci când realizam mici studii pentru seminarul Ilenei Pintilie. Ieșeam uneori în peisaj împreună. Testam formule de asociere.

În cazul nostru, Sorin Scurtulescu a venit cu primul impuls, deși prime discuții au fost din 2002 – 2003. Sorin ne-a scris un mail din Anglia unde era bursier Erasmus (Sunderland). Trebuie știut că studenții, românii în general, nu circulau atât de liber ca astăzi. Sorin a adăugat așadar perspectiva concurenței pe care piața de artă occidentală o presupunea, unei orientări categoric influențate de o efervescență locală și de raportările diferite la natură și artă ale grupurilor 111, Sigma și Prolog. Sorin a lansat ipoteze de componență a viitorului grup, în parte confirmate inițial. A propus și un orizont de conținut, a fost un dialog incipient.

Formula NOIMA a fost inițial compusă din studenți timișoreni aflați în ani diferiți: Sorin Scurtulescu, Sorin Neamțu, Andrei Rosetti, Ciprian Bodea, Sorin Oncu, Dan Gherman. Apoi s-au retras Sorin Oncu (2005) și Sorin Neamțu (2009). Dincolo de facultate, primele întâlniri au urmat într-un fel paradigma Prolog, ne amintim Noima conștientă că va fi un grup pentru prima oară în grădina de la Șiria a lui Tiberiu Adelmann (unde ne-au fost alături în vizite scurte Constantin Flondor, Octavian Paler, familia Bădescu de la Galleria28, Marius și Cătălin Lazurca, Sorin Pănuș și Dorin Belei, Lucian Spătariu. Prima expoziție, concentrată, a avut loc la Galleria28, cea de-a doua, amplă în sălile Muzeului de Artă din Arad.

În 2014 ni s-a alăturat Cosmin Frunteș din Brașov, într-un gând cu noi, dar format în București. A urmat parte din acest ultim deceniu al Noimei, cu multe deschideri și experiențe atât în ce privește conținutul, cât și din perspectiva unei prezenței publice în țară și în lume.

A.I.: Există o poveste sau o întâmplare referitoare la alegerea numelui NOIMA?

G.N.: Da. A fost la început nostim, apoi greu întrucâtva și până la urmă firesc. Numele grupului a apărut neașteptat în timpul unui dialog în care tocmai asta făceam – căutam un cuvânt potrivit pentru gândul nostru încă neconturat. Erau vehiculate versiuni după versiuni, iar singurul lucru asupra căruia reușeam să convenim în mod repetat a fost acela că niciunul dintre cuvintele ce erau enumerate de noi nu avea noimă, în cazul acesta al nostru. Tot repetând concluzia aceasta: nu are noimă, nu are noimă… dintr-o dată am înțeles că ne dădea târcoale cuvântul NOIMA.

Partea mai grea a fost atunci când am realizat că un nume are și o calitate de statement, putea suna ca și cum ne erijam în instanță – noi deținem sensul, noima… cum se spune în popor, noi am pus coada la prună, o postură arogantă. Au fost unele discuții aprinse între noi, apărea greutatea de a acoperi nuanțele grave cu care tradiția gândirii grecești investise acest cuvânt. Dar exista și perspectiva căutării noimei sau abordarea mai relaxată a cuvântului în limba română. Cei rămași în grup am convenit că rămâne rezonabil, fertil, gândul căutării permanente, iar anii au adus ceva firesc și noi straturi de sens în raportarea la propriul nume.

A.I.: Cum se poziționează grupul NOIMA în peisajul cultural românesc actual? Cum ați defini specificul grupului?

G.N.: Suntem pictori și ne preocupă serios limbajul picturii și structurile mentale pe care practica exprimării prin pictură le dezvoltă.
Poziționare poate însemna și loc, timp, situare și ați folosit formula „peisaj cultural”. E bine. Am fost mereu în peisaj, în natură. Suntem și în cultură, atenți deopotrivă la trecutul ei (urme, situri, colecții, muzee) și la prezent. Fiindcă în opinia noastră peisajul cultural actual nu refuză neapărat trecutul. Arhitecta Ana-Maria Goilav, cu care colaborăm adesea, opune termenului new age – sintagma no age. Există multe lucruri din trecut care întârzie să se consume, rămân sau revin surprinzător în actualitate. Ne preocupă, dar nu isteric, sau căutând alinieri ideologice, ce se întâmplă în jurul nostru, în galerii cu alți artiști sau grupări, în expoziții dar și pe stradă, în natură.

Suntem desigur și ai timpului nostru. Călătorim destul de mult și încercăm să rămânem deschiși, sensibili la ce întâlnim – experiențele mexicane sunt un exemplu.
Revenind la situare cumva în literă, pare dovedită statistic în NOIMA o notă transilvană, cu nuanțele ei. În afara obârșiei cu axa Timișoara – Arad, suntem de găsit cel mai des în Piatra Craiului la Șirnea, pe terasele Mureșului la schitul de la Găbud, la Viena.

Raportat la mijloace, ne exprimăm în medii variate – instalație obiect, fotografie, video, acționism, artă murală etc. recunoscând faptul că în toate acestea rămânem cumva datori picturii, mecanismelor de gândire pe care aceasta le-a așezat în noi.

O constantă cu mai multe fațete este legătura cu natura. În natură am început, un început ce poate fi cronologic și conceptual legat de experiențele precedente de revenire la plein air, la o pictură de observație sau contemplativă. Din generațiile anterioare am amintit Sigma și Prolog, experiențe ce ne-au impregnat întrucâtva prin Flondor și apropiații săi. Aceștia deschideau spre Grupul Andreescu sau Școala de la Poiana Mărului, spre Tescani în sens mai larg decât Prolog și spre fotorealismul frust al unor Ion Grigorescu, Florina Coulin sau Matei Lăzărescu, tendințe pe care le regăsim uneori și în ce fac colegii noștri de generație.

Natura rămâne subiect pentru Noima, nu doar în pictura și expozițiile recente (Paris, Lisabona, Puebla) cât și în abordări performative (Light Air Wind, Purifying sau Brushwood spre exemplu, derulate la Viena și Budapesta).

O altă fațetă a relației noastre cu natura poate fi înțeleasă din proiectele Land Art ale Noimei (Letter from Home sau Small Representative of the Universe) în care am dialogat asumat cu generațiile amintite mai sus, cu arta lui Paul Gherasim sau am conlucrat direct cu pictorul Constantin Flondor. Am realizat astfel intervenții efemere ce amintesc de natura impregnată de sens (Logos).

Ultima perspectivă ce ar fi de amintit cu privire la Noima și natură este legată de o serie de demersuri acționiste ce includ studiul de observație. Aceste acțiuni aveau drept finalitate un fel de rezultantă a unor perspective personale. Observând natura văzută, natura umană sau propriile percepții și reacții, am realizat lucrări colective în care înțelegeam grupul ca pe un organism, ca pe o formă de viață și căutam convenții de limbaj care să ducă aceste experiențe spre un rezultat ce putea fi un desen sau o pictură colectivă, o intervenție in situ etc (sesiunile 360, Horizons, Garden, Dimanche, Common Fields, Good Morning etc.)

A.I.: Anul trecut, în septembrie, ați celebrat 20 de ani de la înființarea grupului NOIMA, format din Ciprian Bodea, Cosmin Frunteş, Dan Gherman, Andrei Rosetti și Sorin Scurtulescu, printr-o altfel de expoziție retrospectivă la Galeria Subterană a Casei Artelor. Cum ați descrie întreaga experiență?

G.N.: Anul trecut am celebrat 20 de ani prin 3 expoziții importante pentru noi, iar într-un fel sau altul petrecerea continuă. Prima expoziție a avut loc în spațiile Fundaţiei Casa Europa Mexico din San Miguel de Allende, (cu spijinul Institutului Cultural Român, al Ambasadei României în Mexic etc.).

Spațiul a fost aparte – o casă cu etaj tipic mexicană cu atrium și luminator, un loc cu multă personalitate ce includea mai multe galerii. Am profitat de această compartimentare pentru a puncta cumva distinct pictura, acționismul, documente sau instalații video din experiența noastră. La primul vernisaj am realizat un desen colectiv performativ în prezența publicului. După o vreme am remodelat expoziția și am redeschis-o publicului incluzând pictură realizată de grupare la fața locului. În esență, au fost punctate aproape toate fațetele pe care gruparea le-a avut în timp, într-un eveniment viu, modelat în timp.

Expoziția deschisă în Galeria Institutului Cultural Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția (cu spijinul Institutului Cultural Român) a fost centrată pe pictura grupului Noima, a fost un rezumat concentrat, în care puteau fi urmărite câteva din temele și tipurile de imagine recurente ale picturii grupării.

Între cele două, a fost o expoziție deschisă în Galeria Subterană din cadrul Casei Artelor din Timișoara (Direcția Județeană pentru Cultură Timiș) gândită inițial ca o retrospectivă a desenului în Noima. A fost o experiență foarte specială. Datele locului au lucrat împreună cu noi influențând radical conceptul nostru. Înainte de deschidere a avut loc o mare inundație din cauza unei furtuni, iar apa infiltrată a generat probleme tehnice serioase. Spațiul părea de nefolosit. Fără curent electric, cu pereții umezi, orice ai fi pus acolo s-ar fi distrus. Soluția propusă de Sorin Scurtulescu a fost să facem o expoziție cu desene realizate pe întuneric, din memorie, pe un material sintetic industrial.

Am lucrat cu markere permanente în alb și negru pe suprafețe largi montate pe pereții din cărămidă ai celor trei săli ale galeriei și în coridorul subteran ce le unește. Fiecare dintre noi a desenat în întuneric, toţi cinci atingând fiecare suprafaţă. Rezultatul a fost un dicteu în desen cu secvențe figurative retrospective dar şi zone cu limbaj pur, abstract. La vernisaj am rugat publicul să privească lucrările ajutându-se de lanternele propriilor telefoane ca într-o catacombă. Noi, gazdele, am folosit și un fel de lanterne cu dinam atunci când prezentam expoziţia. Reacţiile au fost dintre cele mai diverse.

A.I.: Puneți accent pe experiențele artistice în echipă, mă refer aici la acțiunile de tip performance și la expozițiile colective, susținând simultan expozițiile individuale. Să fie acesta secretul longevității grupului?

G.N.: Să fie! Grupul nu anulează individualitatea, am căutat un echilibru între experiența împreună și cercetările personale. Din 2015, când am început colaborarea noastră cu Denise Parizek, a devenit mai evidentă această limită, acționismul Noima a livrat cu timpul rezultate, un produs distinct instalat într-un spațiu dat, desenat sau pictat pe un suport ce păstrază urmele mai multor mâini, sau păstrat în document fotografic sau video etc. Expoziția NOIMA acțiune deschisă în 2022 a fost o sinteză a acestui nou inventar de lucrări.
Conlucrarea ne ţine împreună ca într-un joc. Prietenii de joacă nu stau izolați, nu se joacă fiecare de capul lui, ci fac ceva împreună după anumite gramatici, reguli de joc sau mutări decise împreună. Nu am exclus însă improvizația, recția spontană sau accidentul – au fost astfel de situații. Un alt fapt care poate fi semnificativ este acela că am convenit să nu facem repetiții înaintea unui act performativ, cu toate riscurile și mai cu seamă atunci când regulile și etapele de joc sunt foarte clar definite (Three Act Circle, Bringing Light).

A.I.: Probabil au existat momente, în istoria grupului, care au pus în pericol existența sa? Cum gestionați situațiile tensionate din interiorul grupului?

G.N.: Au fost tensiuni, au fost retrageri, chiar ipoteza încheierii demersului. Perioada publicării volumului “Adnotări – Lecții de pictură” și expozițiile colaterale a fost delicată, dar tocmai acest efort retrospectiv a umplut golul temporar din activitatea grupării. Acum funcționăm și după un fel de model dostoievskian. Atunci când ajungem să ne spargem capetele apelăm precum frații Karamazov la sfatul duhovnicului – un fost coleg absolvent de pictură și format parțial tot de Constantin Flondor la Timișoara, care a ales calea monahală, ieromonahul Pantelimon Șușnea. E delicat și atent la sufletul omului și la felurile în care orgoliul poate fi temperat sau convertit creativ. E însă și un pictor experimentat și un fotograf foarte bun. El ne detensionează cu argumente bune, cu noimă.
Singuri, foarte probabil nu ne-am putea gestiona neputinţele, orgoliile, mâniile şi micimile care de multe ori ne dau impresia că suntem fiecare singurul care are dreptate, care deține soluţia. Am divulgat membrul ascuns al grupării. Foarte apropiat ne este de ani buni și pictorul Marian Dobre, iar lista poate continua cu Mihai Sârbulescu, Bogdan Vlăduță, Cristian Dițoiu, Codrina Ioniță, Ovidiu Bădescu, Ovidiu Ungureanu, Angela Hanc, Andrei Ispas și mulți alții.

A.I.: Cum ați descrie relația cu mediul artistic românesc (cu colegii de breaslă, cu instituțiile culturale, cu galeriști și curatori, dar și cu publicul larg)?

G.N.: Am căutat să fim deschiși. În expozițiile noastre au fost la început prezenți invitați. Au existat expoziții realizate împreună cu grupări din țară sau din alte țări. Foarte bine am colaborat cu platforma V8 din Karlsruhe, cu artiștii prezenți în proiectele colective inițiate de Denise Parizek. Revenind la mediul de aici, există afinități pe care deja le-am enunțat parțial.
Ileana Pintilie și mai târziu Denise Parizek sunt curatorii care ne-au avut mereu în vedere, ne-au urmărit. Adriana Oprea ne-a încurajat în primii ani. Andrei Rosetti colaborează frecvent cu Maria Pașc. El activează și în centre de cercetare și curatoriat ale Facultății de Arte și Design din Timișoara și aceste legături ne țin în dialog indirect cu mai mulți curatori din țară. Robert Șerban și Horațiu Lipot au fost aproape de noi de la începuturi sau episodic – în interesante colaborări. Sorin Scurtulescu i-a adus în proximitatea grupării pe Alan Jones, pe Mirela Stoeac-Vlăduți. Avem o relație cordială cu Diana Marincu, Alina Șerban, Mihai Pop, Uca Băloiu fără să fi existat deocamdată colaborări directe.

Galeria noastră de suflet este Galleria28, locul unde am debutat și unde Andrei și Maria fac și astăzi experimente curatoriale. În București am avut în ultimii ani o colaborare constantă cu Galeria Romană. În ultimul deceniu am expus mult în alte țări, însă în câteva dintre aceste dmersuri am fost sprijiniți de Institutul Cultural Român, de ambasade sau consulate, galerii și antreprenori privați din țară și diaspora care credem că au realizat că suntem un partener serios care își onorează angajamentele.

În privința publicului larg, a colecționarilor, Noima rămâne încă o mișcare artistică grassrouts. Publicul nostru este construit în primul rând din oamenii care au fost prezenți în expozițiile noastre, au luat contact cu arta noastră, sau pe care i-am format – fiindcă o parte din noi activăm sau am activat și în instituții formatoare private sau de stat din orașele în care locuim, am ținut cursuri, ateliere și am putut proba ceea ce predăm cu activitatea noastră. Desigur, circulația reală în piață și în colecții a lucrărilor noastre, relatări despre noi, mecanismele statistice ale rețelelor sociale ne ajută să observăm măsura în care reușim să ținem acest public aproape pe termen lung.

Site-ul nostru e gândit ca o arhivă simplă. Adrian Sinescu (colaborator ArtTactic) ne-a ajutat să punem în ordine prezența noastră online în baze de date precum artfacts.net, un site profesionist (corelat cu aplicația Limna) care poate da o imagine ceva mai reală a activității artiștilor din țară și din lume, dincolo de impresii și laude conjuncturale. Conform acestui site suntem cotați în ultimii ani între primele cinci grupări din arta contemporană românească.

A.I.: De-a lungul timpului ați avut multiple expuneri în străinătate. Ați organizat și participat la peste 70 de evenimente artistice în 13 țări din Europa, iar recent ați expus la Museo Internacional del Barroco din Mexic. Cum este primită arta contemporană românească pe scena de artă internațională?

G.N.: Reacțiile sunt variate. Pentru spațiul european nu cred că România în sine mai este ceva exotic. Asta nu înseamnă că viața ne este mai ușoară, dar nici nu ne putem plânge de felul în care am fost primiți în Paris, Lisabona, Viena etc. Pe site-ul nostru pot fi văzute și imagini ale acestor frumoase întâlniri. Suntem bine primiți, ne ajută Brâncuși, iată. Ne ajută generațiile deja bine reprezentate în colecții muzeale și galerii de primă mână din lume. Ne încurcă lipsa de coerență în exportul cultural românesc. Dacă uităm cazul Brâncuși, susținut în mod discutabil de țara sa de origine o bună perioadă de timp, ce exemple de promovare susținută și coerentă mai avem în artele vizuale? Sunt foarte puține cazuri. A fost Țuculescu, s-au plictisit instituțiile noastre după câțiva ani de coerență.

Pentru Noima, ultima expoziție din Mexic a fost o bucurie din mai multe motive. Câteva instituții au reacționat pozitiv la faptele noastre acumulate în 20 de ani de activitate. Apoi expoziția a fost parcursă de peste 12000 de vizitatori, a avut reacții bune în presă, în online au fost postări cu impact record pentru Noima. Dincolo de toate acestea, la fața locului nu am simțit absolut nicio diferență între felul cum tehnicienii au tratat expoziția Goya, pe cea a muraliștilor mexicani sau a noastră. Publicul prezent la vernisaj a fost foarte cald, foarte curios să vadă pictură europeană, dar și perspectiva noastră asupra Mexicului. Durata expoziției a fost prelungită cu două luni, în contextul în care muzeul gazdă din Puebla este unul extrem de activ.

A.I.: De cele mai multe ori când intră într-o expoziție de artă contemporană, publicul se confruntă cu celebra întrebare este asta artă?; Ați întâmpinat astfel de reacții? De ce credeți că arta contemporană este o provocare pentru privitor?

G.N.: După Marcel Duchamp, Joseph Beuys, Piero Manzoni, Marina Abramović sau Maurizio Cattelan definiţia dispare, dar sufletul şi mintea nu. Provocarea rămâne. Pentru a degreva de tensiune relația dintre artă și public, poate fi util să nu ne mai luăm atât de în serios. Nici noi, nici publicul. Să intrăm în galerii ca într-un teren de joacă, sau într-un spațiu al explorării, cu inima și mintea deschise. Nu ne poate plăcea totul, uneori artiștii fac gesturi anarhice, se revoltă, nu mai mizează pe frumos. Dacă în faţa mea apare ceva ce mă uimește, cu care rezonez, sau care merită contemplat mai mult, ceva ce îmi poate dezvălui sensuri mai profunde, cu noimă, sunt norocos. Dar să nu mai intrăm cu idei fixe sau preconcepute în galerii.

Oricare ar fi reacţiile publicului, Noima va experimenta mai departe. Nu facem o artă pentru un anumit public ori gust, ci încercăm să ne detaşăm de astfel de reţete. Ceea ce expunem poate fi apreciat sau nu de un copil de 3 ani dar şi de un adult de 99 de ani, din oricare categorie. Poate că în funcţie de sensibilitatea, deschiderea sau bagajul de cunoştinţe ale publicului, pot avea loc experienţe mai intense sau nu, mai profunde sau mai superficiale. Sau poate uneori pur și simplu nu ne iese, alteori da, nu este doar responsabilitatea publicului.

A.I.: Artistul contemporan dispune de un număr nelimitat de medii din care poate alege. În cazul vostru, pictura rămâne mediul de expresie predominant chiar dacă explorați o multitudine de medii artistice de la fotografie și video, la happening și performance. Considerați pluralismul actual drept un avantaj sau un dezavantaj?

G.N.: Este un avantaj evident. Poate fi și o împrăștiere în prea multe căi ale limbajului. Tehnologia a adus cu sine noi tipologii ale imaginii. Am avut discuții cu pictorul Constantin Flondor în care ne imaginam ce ar fi putut să realizeze 111 sau Sigma în intervențiile lor din natură dacă ar fi avut o dronă dotată cu cameră video în anii ’70. Însă până la urmă vorbim de poezie. De atemporalitate sau calitatea de nod temporal pe care o lucrare de artă o poate deține.
Arta contemporană nu se măsoară doar prin varietatea limbajului, ci și prin anvergura poetică sau vizionară pe care o are sau o va avea în timp. Se spune despre Nichita Stănescu faptul că măsura cumva calitatea poeziei sale raportând-o la psalmi. Concluzia sa era se pare mai totdeauna pesimistă cu privire la propria poezie. Poate își vedea doar lungul nasului…

A.I.: Există ceva ce v-ar plăcea să experimentați, dar încă nu a apărut contextul potrivit?

G.N.: Pictura rămâne un teren de veșnic experiment. Dar, da, dorim să producem o expoziţie într-un spaţiu și cu un buget potrivite în care să creem câteva obiecte tridimensionale din diverse materiale transparente pe care le avem acum doar în minte sau schiţate pe hârtie. Ne imaginăm lucrări ample de pictură colectivă în care să testăm formule de lucru ce pot aminti deopotrivă de demersuri dadaiste, dar și de lucrul în breaslă, sau studiul în plein air. Experiențele picturii performative și de street art, sau proiecte iconografice experimentale relativ recente au pregătit terenul pentru noi explorări. Am testat de curând și o modalitate colectivă de lucru în natură, in situ – undeva în Piatra Craiului, în care am descins într-un spațiu având doar discuții pe cale, fără a ști dintru început unde ne vom opri și ce „instrumente” ne va oferi acel loc. A fost foarte interesant, un timp extraordinar împreună în care am desenat cu frunze, am filmat relația corpului uman cu structuri de bârne lăsate acolo de oamenii locului, am improvizat structuri folosind resturi de lemn și pietrele „din dotare”.

A.I.: Ce planuri de viitor aveți și cum vizualizați parcursul grupului NOIMA în următorii ani?

G.N.: Urmează o actualizare a arhivei și publicarea unui amplu catalog, o sinteză a celor 20 de ani. Încercăm să ne concentrăm, vor fi mai puține prezențe publice pe care le dorim mai relevante în primul rând pentru noi înșine. Conținut viu, privire trează. Vom căuta spații cât mai potrivite pentru a arăta ce facem. Am vrea să putem dedica mai mult timp lucrului împreună sau solitar.