A fost la un pas de a urma o carieră în psihologie, dar astăzi este absolvent UNArte (2021), secția Foto-Video. Tudor C. Popa este un tânăr fotograf, pasionat atât de fotografia digitală, cât și de fotografia pe film. Întrucât a deprins o pasiune față de ideea de arhivare, de prezervare a evenimentelor prezente, Tudor a activat în cadrul mai multor proiecte culturale, gestionând partea de foto-documentare și video-documentare, precum: „Creative PlayGround Intensive” și „Edivaldo Ernesto @Depth Movement” – ateliere de coregrafie inițiate de Contemporary Creative Dreamers,  „Moartea Accidentală a Unui Anarhist” – Spectacol Teatru – regia: Maria Doncu, „The Last Raid of Humankind” – spectacol coregrafic – regia și coregrafia: Daniel Alexandru Dragomir. Totodată,  Tudor C. Popa creează instalații interactive apelând la fotografie, videografie, sunet și tehnologie. 

În orice domeniu există un punct de pornire. Povestește-ne, te rog, cum a început călătoria ta în lumea imaginii. Care este povestea primei tale fotografii?

Consider că fotografia poate fi practicată de către oricine indiferent de nivelul de studii. În cazul meu, experiența facultății m-a făcut să-mi dau seama ce diferențiază munca artistică de cea comercială. Mai exact, mi-am dat seama că deși, de cele mai multe ori, ambele pleacă din nevoi și scopuri fundamental diferite. Din punctul meu de vedere, munca artistică are scopul de a deschide discuții și de a stârni întrebări în legătură cu un anumit subiect sau temă, iar în cazul în care obiectul artistic poate fi și unul funcțional, el nu a fost construit plecând de la aceasta premisă. În alt sens, munca și obiectul comercial au ca scop funcționalitatea și utilitatea.

Astăzi sunt destul de multe persoane care practică fotografia fără a avea la bază studii în acest domeniu, însă nu este cazul tău. Fiind absolvent UNArte – secția Foto-Video, dorim să știm, te rog, cum a contribuit educația artistică în formarea ta. 

Ca în cazul oricărui mare artist, pentru mine totul a venit natural, de la sine, fiind crescut, la rândul meu, de doi artiști. Având o mamă asistentă medicală și un tată electrotehnist nici nu încăpea îndoială că voi face altceva în viață. Glumesc, bineînțeles, dar cu toate acestea îmi amintesc o copilărie în care eram înconjurat de multe casete audio și video, diverse sisteme audio și copiatoare de casete, camere foto și video de diverse mărimi și forme, digitale sau analog. Cu cele din urmă am ajuns să mă joc, capturând diverse momente și evenimente în cadrul familiei, și cred că asta mi-a influențat destul de mult traiectoria în viață. 

Fotografia, ca orice altă formă de artă, necesită creativitate.  Care sunt sursele tale de inspirație?

Nu am niște „surse de inspirație”. Mă inspir din tot ceea ce mă înconjoară și îmi stârnește interesul în vreun fel, din diverse discuții, fie ele și cele mai banale, din ce văd, aud sau miros pe stradă, acasă ori în atelier. Efectiv orice. Ce fac, însă, e să-mi aduc constant aminte că inspirația nu o să mă lovească niciodată atunci când am nevoie de idei și dispun de resurse, așa că atunci când am „o fărâmă de ceva”  notez într-un caiet la care apelez când e cazul.

Fotografia ne oferă o multitudine de modalități de a ne exprima. În ceea ce te privește, am remarcat că majoritatea creațiilor tale sunt din zona fotografiei urbane, street photography. Ce te atrage spre acest tip de cadre?

Cadrele remarcate sunt destul de vechi, mai exact de prin perioada studenției. Drept urmare, pentru mine, nu au pornit de la ceva ce căutam neapărat, ci mai degrabă de la faptul că era accesibil să trag cadre în stradă. Totodată, după cum aminteam, îmi găsesc inspirația în lucruri simple, în realitatea din jurul meu, pentru că îmi place să lucrez cu ceea ce mi se oferă, să captez realitatea așa cum mi se arată ea mie. Acum, pentru că am posibilitatea, am început să explorez mai mult fotografia într-un mediu controlat, în studio, și pot spune că e un challenge interesant să-i dictez eu luminii unde să stea.

Primele fotografii publicate pe contul tău de Instagram sunt alb-negru, iar ulterior apar și câteva cadre color. Ce sentimente îți transmite fotografia alb-negru, dar cea color? 

Mi-ar plăcea să am o poveste mișto despre asta, dar în realitate sunt doar două motive. În primul rând, dacă vreau să pun accent pe forme, trag alb-negru, dacă nu, trag color. În al doilea rând, filmul alb-negru este mai ieftin. 

Ce teme preferi să abordezi în fotografiile tale? 

În general caut a surprinde naturalețea lucrurilor. Nu-mi place să alterez și să îmbunătățesc fotografiile pe care le trag. Pe lângă asta, mai pot spune și că sunt un fan al imperfecțiunilor, în special când vine vorba de a fotografia oameni. Sunt atras de particularitățile fiecăruia, de la pete ale pielii, până la vergeturi, cicatrici, pistrui etc.

Am dori să știm mai multe despre modul tău de lucru. Ce primează între realizarea unui instantaneu și gândirea minuțioasă a unui cadru?

Lumina. Mereu lumina. 

Ai o  „cutie neagră” care măsoară trecerea timpului. În plus, spui despre tine că ești „The guy who plays with time”. Ce presupune acest joc? De câte ori ieși învingător? 

Lucrarea poartă titlul de „BANK:A:SECOND” și este o instalație interactivă ce-ți permite să-ți vezi propriul timp cum se scurge prin fața ochilor sau putem spune că e un seif al timpului. 

 „BANK:A:SECOND” a pornit de la întrebarea: „Dacă toate dispozitivele pe care eu le utilizez frecvent ar putea avea un counter care să-mi afișeze în permanență cât timp, din timpul meu, este captiv în ele, cum m-aș simți legat de asta. Ce aș alege să fac, dacă aș fi mereu conștient de timpul meu?”. Drept rezultat, am făcut această instalație care oferă publicului un moment de percepție al propriului timp.

 „BANK:A:SECOND” își propune să discute despre ideea de timp și despre cum ajungem să-l folosim ca pe o monedă de schimb universală în vreme ce noi nu îi putem stabili o valoare concretă, fiecare percepându-și propriul timp într-o manieră diferită.

Cât despre jocul cu timpul, pot spune că ies mereu învingător, pentru că am puterea de a-mi controla propriul timp și sunt recunoscător pentru asta.

Ești implicat în diverse activități, de la fotografii realizate în cadrul reprezentațiilor, spectacolelor și performance-urilor, până la proiecte culturale, workshop-uri. Cum au contribuit toate acestea la formarea ta ca artist fotograf?

M-au făcut să apreciez mai mult și să simt pe propria piele cât de important este să documentezi și să creezi mai departe o arhivă. Mă bucur că am oportunitatea de a lua parte la diverse activități culturale pe care să le pot colecta pentru mai târziu. Îmi place ideea de a aduna dovezi ale acestor momente, pentru că simt că le prelungesc viața într-un fel, simt că nu le las să moară acolo, atunci când se sfârșesc.

Ești inițiatorul proiectului „FacePlant” , un studio de creație axat pe dezvoltarea de evenimente și activități culturale. Cum a luat naștere acesta? 

 „FacePlant”  a apărut în 2021 din nevoia de a avea o entitate sub umbrela căreia să pot crea, desfășura propriile activități culturale și mai departe s-a manifestat, în 2022, prin a avea și un spațiu în care să desfășor aceste activități. 

Spre exemplu, „FacePlant” mi-a permis, în 2022, să țin un atelier de fotografie pe film, foto-documentare și arhivă în cadrul proiectului „Ateliere de practici colaborative” inițiat de Asociația Artistelor și Artiștilor Malmaison și cofinanțat de Primăria Sector 6. În cadrul atelierului am lucrat cu nouă liceeni care învață în liceele din Sectorul 6. Fiecăruia i-am oferit câte un aparat de unică folosință și mai departe fiecare și-a ales câte 10 locații din Sectorul 6, pe care le-a documentat atât în mod vizual, prin fotografii, cât și în scris, prin intermediul unor bilețele care reflectă relația lor cu spațiul respectiv. 

Din experiența asta a rezultat lucrarea „9 Ne Place Sector 6”, o hartă interactivă care ne permite să luăm contact cu gândurile participanților și mai apoi să facem o plimbare prin Sectorul 6, prin intermediul cadrelor trase de aceștia, scanând codurile QR. Totodată, fotografiile pot fi vizualizate și pe pagina de instagram @_faceplant_.

Ne-am cunoscut odată cu vizitarea atelierului tău în cadrul evenimentului Open Doors- Atelierele Malmaison. Din păcate, știm că mulți artiști nu beneficiază de un astfel de spațiu. Cât de important este să ai propriul atelier și ce provocări ai întâmpinat în găsirea acestuia.  

Pentru mine este important să am un atelier, deoarece am această nevoie de a avea un spațiu separat în care să-mi desfășor munca, dar nu cred că e necesar un atelier pentru toată lumea și, mai mult, cred că la început de drum, de multe ori, ajungem să ne dorim un atelier, pentru că e cool, nu pentru că este realmente util. 

Cât despre provocări, a fost destul de dificil și mie chiar mi-a luat ceva până să găsesc un spațiu în care să mă simt liber și în care să pot să lucrez la orice oră din zi sau din noapte, fără să existe vecini care să se plângă de gălăgie. Dar, din nou, astea sunt nevoile mele.

Ce proiecte pregătești pentru perioada următoare? 

În momentul de față lucrez la „BANK:A:SECOND 2.0” care își dorește să continue povestea din spatele lucrării inițiale, dar, de data asta, aducând în discuție și ideea de portabilitate. Mai exact, „BANK:A:SECOND 2.0” adaugă întrebarea: „Dacă tot lucrăm în mare parte digital și ne stocăm informațiile, fișierele în Cloud, de ce nu ne-am stoca și timpul?”.

„BANK:A:SECOND 2.0” este o instalație formată din 25 de cuburi, de 20×20 cm, din același material care a fost folosit la lucrarea inițială și, la fel ca prima lucrare, va avea un buton roșu și un display care să afișeze cât timp a fost înmagazinat în acest mic seif al timpului, iar după ce timpul a fost depus în seif acesta poate fi conectat la un calculator pentru a încărca timpul adunat pe o platforma, „în nori”.