Un interviu realizat de Evantia BARCA

Doina Lemny, doctor în istoria artei, cercetător-muzeograf la Centrul Pompidou din Paris, a fost curatoarea celei mai importante expoziții Brâncuși organizate în ultimii cincizeci de ani în România. Evenimentul, derulat în cadrul programului „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii“, vorbește despre tinerețea și maturitatea artistului care a redefinit sărutul și a dat o formă universală infinitului. Este un discurs sensibil, ce păstrează ecouri din mediul studențesc parizian sau amintiri din perioada uceniciei la Rodin, evocă acute din semnatica acestor întâlniri sau reia replici polemice din dialogurile simbolice ale timpurilor.
Expoziția ascunde o mulțime de alte itinerarii posibile, printre amintiri despre Duchamp sau despre Mercié, adună metafore din imaginarul unor iubiri legendare, pentru a merge apoi, mai departe, către istorii sculptate în fibre pure și definit de structuri care poartă esențe. Un univers excepțional și-a așteptat publicul, de la sfârșitul lui septembrie, la Muzeul de Artă din Timișoara. Ideea acestei expoziții a fost, inițial, doar un vis. Dar, așa cum spune Doina Lemny, ca să reușești, este nevoie să visezi cu curaj…

Evantia Barca: S-ar cuveni să începem o discuție despre o expoziție-eveniment Brâncuși, cu un alt important istoric al ei, anume parcursul dumneavoastră de formare, pașii pe care i-ați urmat în România sau în școli din lume, să amintim mentori sau experiențe care v-au marcat dezvoltarea. Cum ați făcut trecerea de la orientarea literară spre cea de artă?

Doina Lemny: Ah, mă invitați la un parcurs lung, pe care l-am evocat de mai multe ori și pe care încerc să îl rezum: el se bazează pe multă muncă și pe pasiune. Studiile mele de filologie mi-au asigurat o cultură, care constituie baza unei reflectări și posibilitatea de a face conexiuni între arte și literatură. Ca să nu mai spun de studiile de semiologie, pe care le-am urmat în ultimii ani ai Facultății de la Iași, sub îndrumarea profesoarei Maria Carpov. Acestea m-au ajutat să îmi structurez gândirea, să îmi clarific ideile, să depășesc această tendință, care se mai vede și astăzi la unii comentatori, aceea de a prezenta o operă sau o expoziție într-un limbaj alambicat, stufos, care ucide ideile. Exprimarea precisă, clară, te ajută să atingi substanța unei opere. Nu pot să nu îl evoc pe mentorul meu, Sidney Geist (1914-2005), după mine, cel care l-a înțeles cel mai bine pe Brâncuși, tocmai pentru că a cunoscut în profunzime fiecare sculptură și, ca sculptor el însuși, și-a pus întrebări și a stabilit anumite coordonate în creația artistului român.

A publicat primul catalog raisonné în 1968, Brancusi: A Study of the Sculpture, urmare a unor lungi investigații și, chiar, a învățării limbii române, tocmai pentru a se putea apropia și mai mult de Brâncuși, după cum îmi mărturisea el. Am avut această șansă să îl cunosc și să vorbesc cu el de fiecare dată, ori de câte ori venea la Paris. Stăteam amândoi ore întregi în atelierul artistului și priveam comentând câte o operă sau două. Aceste conversații și această prietenie au fost mult mai de preț decât nu știu câte academii. Cuvintele lui, care mi-au rămas și acum prezente în minte, au întâlnit la mine o coardă senibilă, care a reverberat și reverberează și acum. Ați zice că am avut această șansă. Dar o putea avea oricine, pentru că Sidney era un om modest și ușor de abordat, dar el a găsit în mine o cutie de rezonanță, pe care a întreținut-o și a format-o.

Abia mai târziu, și cu regretul de a nu-l fi cunoscut, l-am descoperit pe Vasile Georgescu Paleolog, prieten al lui Brâncuși, singurul din țara noastră, după mine, care s-a apropiat de gândirea lui Brâncuși, și care l-a înțeles cel mai bine. Scrierea lui însă este greu de citit astăzi, pentru că este stufoasă și plină de regionalisme oltenești – pitorească de altfel! –, dar descurajantă pentru amatorul care ar dori să îl citească. Apoi, am avut această șansă – tot datorită unei stăruințe incredibile – de a lucra la deschiderea atelierului lui Brâncuși din fața Centrului Pompidou. Dar, repet, au fost mai multe persoane care au avut această șansă, chiar români, dar care nu au știut să o folosească, pentru că nu au vibrat așa cum am vibrat eu în fața acestei opere. De aceea, spun mereu că șansa nu vine ca un cadou căzut din cer, șansa ți-o creezi, te agăți de ea cu pasiune, suferi, muncești zile și nopți pentru a avea câteva clipe de satisfacție. Iată de ce mă simt învestită cu această misiune de a continua, pentru că opera lui Brâncuși trimite mesaje nesfârșite.

E.B.: Expoziția de la Timișoara a avut, fără îndoială, multe fire de posibilă lectură. Ar putea fi citită, poate, și ca o istorie a muzelor lui Brâncuși, temă care ne apropie de o altă lucrare a dumneavoastră, cartea Brancusi et ses muses, lansată la începutul lui 2023. Dacă ar fi să spuneam poveștile acestor muze doar pășind prin expoziția de la Timișoara, care ar fi cele mai impresionate dintre istorii? Pe mulți îi inspiră, în mod special, legătura cu Maria Tănase, poate cu Marthe Lebherz…

D.L.: Ați atins punctul meu sensibil, pentru că este ultima mea carte despre Brâncuși, pe care am proiectat-o demult, dar căreia nu aveam destul timp să îi dedic. Am adunat însă, în timp, multe documente, am citit multe biografii și autobiografii – acolo unde ele există – și am recitit cu creionul în mână toate corespondențele lui Brâncuși cu femeile: artiste, colecționare, scriitoare. Aceasta mi-a permis să dau la iveală noi informații despre artist cu femeile, muze inspiratoare, unele care i-au pozat, altele pe care le-a observat pentru o anume mișcare, pentru un profil sau o atitudine. Brâncuși era considerat un bărbat căruia îi plăceau femeile: depinde cum se interpretează acest lucru. Chiar și în franceză expresia „un homme à femmes“ este greu de interpretat: un bărbat obsedat de sex, în căutare de aventuri, sau un bărbat care apreciază prezența femeilor, pe care le incită la conversații, cărora le oferă, galant, câte un buchet de flori, pe care le respectă și în care el vedea o sursă de inspirație, o sursă de vitalitate. Am dorit să arăt această a doua latură în cazul lui Brâncuși, care nu ducea lipsă de curtezane, dar pe care le respecta și le admira. Acest aspect face parte integrantă din viața lui de artist, nu se poate separa, cel puțin la el, viața de bărbat de viața de creator.

Unele dintre aceste muze i-au fost prietene de-a lungul întregii vieți, precum baroana Renée Irana Frachon, sursă de inspirație a capodoperei sale Muza adormită. Altele, precum Marthe Lebherz, pe care o citați, l-au însoțit și au stârnit în el sentimente de dragoste, dar nu au dus la crearea unei opere. Și, pentru că o amintiți pe Maria Tănase: ca toate legendele, și aceasta a iubirii dintre Brâncuși și cântăreață, a pornit dintr-un capitol din cartea lui Petre Pandrea (din păcate, foarte des reeditată în România), care povestește cu amănunte relația celor doi artiști.
Dar nicio corespondență, nicio mărturie nu atestă prezența avocatului Petre Pandrea la atelier. Se pare că avocatul oltean nici nu l-a întâlnit vreodată pe artist, dar și-a permis să descrie în amănunt momentele de iubire dintre cele două personalități. Și nu numai. Tot ce scrie el despre Brâncuși sunt fapte și aspecte false, denaturate. Legenda aceasta a pornit de aici și de la existența unei fotografii de la Pavilionul românesc din cadrul Expoziției Universale de la New York, în 1939, care se află la Biblioteca Academiei Române, în care apare Brâncuși înconjurat de două femei, dintre care una este tânăra Maria Tănase. Însă Pandrea vorbește de 1937, când Maria Tănase l-ar fi întâlnit pe Brâncuși la Paris. Maria Tănase nu a fost la Paris în această perioadă. Apoi o întâlnire la o expoziție – cum se produc și astăzi atâtea la diferite manifestări culturale – nu confirmă o poveste „fulgerătoare“ de dragoste.

O altă personalitate, amintită printre iubirile lui Brâncuși, este prințesa Marie Bonaparte: din toate cercetările mele și ale specialiștilor prințesei, nu există niciun moment în care aceste personalități s-ar fi întâlnit. Specialiștii în opera Mariei Bonaparte afirmă că prințesa nu avea cunoștință de existența acestui artist – erau din lumi cu totul diferite, care nu se amestecau. Nu ar fi știut nici de opera lui Brâncuși, Prințesa X, care a purtat la început titlul de Portretul Mariei Bonaparte. Precizez aceste aspecte pentru a argumenta scopul cărții mele Brancusi et ses Muses (pe care aș dori-o tradusă în română): a prezenta viața sentimentală sau, mai scurt, viața artistului, cu trăirile intense, cu anturajul său, aspecte care fac parte din creație. Legendele își au, desigur, rolul lor, dar trebuie lăsate la locul lor, fără a fi luate ca fapte.

E.B.: Există și alte fire narative, povești biografice, teme recurente care ar putea fi urmărite în această expoziție? Ne propuneți câteva itinerarii posibile?

D.L.: Amplă întrebare, chiar provocare, care merită un capitol dintr-o carte. Dar să mă rezum numai la această expoziție. Spațiul restrâns, chiarfoarte restrâns, m-a obligat să evoc doar câteva aspecte din aceste itinerarii. Iată, de pildă, evocarea școlarității la București, este amplu evocată și este un aspect inedit al expoziției, iar în catalog, textul Ioanei Vlasiu, mare specialistă în arta secolului XX, aduce clarificări asupra acestei perioade de formare. Nu se poate concepe o expoziție fără a aminti relația lui Brâncuși cu Rodin, de care s-a despărțit după patru luni petrecute în atelierul său, dar pe care nu l-a renegat niciodată. Nici nu ar fi putut, pentru că în creația sa de început se simte influența acestuia, chiar dacă Brâncuși era pe punctul de a lua o cale diferită….. (fragment din interviul acordat de Doina Lemny revistei Empower Artists)

Interviul poate fi citit în integralitate în primul număr tipărit al revistei Empower Artists disponibil aici.

Credit imagine: @ Hervé Véronèse