Artista Miruna Copăcel ne vorbește despre temele care sunt relevante pentru ea, despre materialele cu care lucrează, despre etapele de creație. Interviul urmărește experiența formării la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, relația cu scena artistică locală și importanța comunității, precum și întâlnirea directă cu opera lui Constantin Brâncuși, în contextul expoziției „Dialoguri imaginare cu Brâncuși: Extinderea limitelor expresiei artistice” organizată cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși. O conversație despre proces, influențe, susținere și despre ceea ce înseamnă să construiești un parcurs artistic astăzi.

Există un moment, o întâmplare care a influențat decizia de a deveni artistă?

Miruna Copăcel: Am învățat la Colegiul Național de Arte „George Apostu” din Bacău, orașul din care provin. Deși am tot făcut din generală una-alta pe specializarea arte plastice, eu mă pregăteam încă din clasa a X-a pentru medicină. Cred că momentul pe care îl am în cap e acela când profesoara mea, Ionela Lazureanu, artistă plastică specializată tot în sculptură, m-a trimis la olimpiadă, glumind cumva că o facem „cu forța” pentru că mă descurc și nu trimite pe altcineva. Am ajuns la București și mi-am dat probele. Pe cea de desen nu o așteptam cu drag deloc, și s-a observat asta și în rezultat, dar pentru cea de modelaj eram chiar entuziasmată și s-a văzut la final că am făcut ceva cu spor, pentru că, împreună, cele două note mi-au adus premiul III la olimpiadă. Mie chiar mi s-a părut ceva, în condițiile în care eu nu mă dedicam deloc. Cumva, cred că ăsta a fost punctul de cotitură, pentru că după ce m-am întors de la București am abandonat pregătirile pentru medicină și m-am orientat spre sculptură. Ce știam era că vreau la arte și musai la Cluj.

Ai studiat sculptura la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. Cât de utilă a fost experiența academică în construirea unui stil propriu și pregătirea pentru un parcurs artistic?

M.C.: Am urmat atât cursurile de licență, cât și pe cele de master în cadrul Departamentului de Sculptură al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca. Primii doi ani au fost cam ciudați. Eram cumva în semi-pandemie. Deși reglementările acelea mai stricte se diminuau, se simțea clar impactul pe care l-a avut asupra noastră toată treaba asta. Făceam multe cursuri online, la departament ne făceam treaba la doi metri distanță unul de altul și după mergeam acasă. Nu a fost prea fun, abia pe la finalul anului doi începeau lucrurile să se mai miște. În anul trei, în primul semestru, am plecat în Erasmus. Acolo m-am distrat și am învățat, am văzut o mulțime de lucruri faine care cred că m-au influențat și au pus bazele pentru ce urma mai târziu. Masterul și felul în care a fost structurat m-au ajutat să-mi conturez o direcție. Temele mi s-au potrivit super bine și am cercetat mult mai multe lucruri decât am făcut-o la licență.

Ce te-a apropiat de sculptură? Ai fost tentată să explorezi și alte medii?

M.C.: În Erasmus mi-am luat mai multe cursuri, prin urmare am și pictat, am făcut film și animație, inclusiv performance. Îmi place în continuare să testez noi medii. Nu am să spun niciodată că fac exclusiv sculptură, dar cred că asta îmi vine cel mai natural. Îmi place să pun mâna pe ceva și să văd cum acel material, acel obiect, se schimbă după ce l-am atins. Îmi place să observ și să acționez după impuls.

Cum ai descrie debutul tău pe scena de artă, dar și primii ani după finalizarea studiilor? Care au fost cele mai mari provocări cu care te-ai confruntat?

M.C.: Nu cred că pot sublinia o singură expoziție sau o singură lucrare care m-a adus aproape de scena artei. Cred cumva că fiecare ieșire în public pe care am avut-o a avut un soi de influență asupra parcursului meu și de fiecare dată am învățat câte ceva. Logistica transportului și depozitarea lucrărilor mi se par lucrurile care dau cele mai multe bătăi de cap sculptorilor. Oricum ar fi, depinzi de oameni și de cât spațiu ai. Dacă nu ai, nu poți depozita. Cumva, te și constrânge, pentru că nu întotdeauna poți face lucrările așa cum ți-ai dori, pentru că nu ai unde să le pui.

Povestește-ne, te rog, despre demersul tău artistic.

M.C.: Corpul este principala temă, iar în jurul lui am diverse subteme care mă preocupă, precum ritmul, repetiția, mișcarea. Fragilitatea și esența umană mă interesează deosebit de mult, la fel și ideea de sine. Legat de materiale, sunt foarte deschisă. Le ador pe cele tradiționale, cum sunt lemnul, bronzul, sticla, pentru că îmi dau satisfacție atunci când le îmblânzesc, dar sunt atrasă și de silicon, latex, ceară, ghips, pentru că îmi oferă alte feluri de expresie artistică.

Etapele mele de creație variază în funcție de ce mă hotărăsc să fac. Dacă lucrez cu lemn, spre exemplu, îmi trebuie un plan mai organizat, pentru că am de urmat niște etape pe care le cunosc. Mai te joci cu ele, dar ele există, le știe toată lumea. În schimb, dacă vorbim despre materiale precum nisipul, acolo ce știm? Nu prea multe. Așa că eu stau și mă întreb: dacă fac așa, ce iese? Dacă îmi bag degetul, ce rămâne? Dar fața? Rămâne fața mea sau devine altceva? Cumva, sunt niște lucruri nescrise pe care încerc să le descopăr și să mi le scriu pentru mine, ca un soi de rețetă, să zicem.

Cum ai defini ecosistemul artistic local?  Cum ar trebui să se implice instituțiile culturale, incluzând aici și facultățile de profil, muzeele, galeriile de artă și colecționarii, în susținerea noii generații de artiști?

M.C.: Mi se pare că lucrurile se mișcă în Cluj. Sunt diverse situații, e drept, dar lumea își dă interesul. Facultatea, spre exemplu, aplică pentru tot felul de proiecte și încearcă să implice cât mai mult studenții care chiar lucrează și își dau interesul pentru artă. La fel și galeriile: există diverse open call-uri, rezidențe destinate atât artiștilor locali, cât și curatorilor, tocmai pentru a-i scoate din atelier și a le arăta restul lumii, ceea ce mi se pare foarte nice.Totodată, există și tururi ghidate organizate de ArtCrawl, prin care vedem o latură mai autentică a Clujului, aș spune.

Care este relația ta cu comunitatea artstică?

M.C.: Mă duc destul de des la expoziții, atât ca participant, cât și ca parte din public. Îmi place să văd ce mai e nou sau cine ce-a mai făcut. Câteodată îmi place să și organizez, cu cercul meu de artiști, adunări în care discutăm și ne ajutăm unii pe alții. Am făcut și un open studio, deocamdată, inaugurat cu o expoziție marca Batiscaf, despre care pot zice că a fost un succes în ceea ce privește imaginea de ansamblu, cât și numărul de oameni interesați de genul ăsta de eveniment.

În prezent, expui la Craiova în cadrul expoziției de grup „Dialoguri imaginare cu Brâncuși: Extinderea limitelor expresiei artistice”, un demers inițiat de Asociația Empower Art & Artists în contextul aniversării a 150 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși. Proiectul a inclus o serie de vizite de cercetare la Craiova și Târgu Jiu care au oferit ocazia unei întâlniri directe cu unele dintre cele mai importante lucrări ale lui Brâncuși, de la Ansamblul monumental Calea Eroilor până la „Sărutul” expus la Muzeul de Artă Craiova. A fost pentru tine prima întâlnire cu aceste lucrări? Cum ai trăit această experiență și ce ți-a transmis contactul direct cu opera lui Brâncuși, dincolo de ceea ce cunoșteai deja din imagini sau din istoria artei?

M.C.: Am fost foarte bucuroasă să aflu că am fost selectată pentru expoziția de la Craiova, organizată în contextul aniversării a 150 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși. Vizitele de cercetare m-au atras foarte tare, întrucât am ajuns pentru prima dată în zona aceea, respectiv pentru întâia oară la operele marelui sculptor. Am zis și o să mai zic: nu se compară ceea ce vezi într-o replică digitală a lucrării cu opera în sine. Când o vezi în față, îi vezi toată munca lui Brâncuși, timpul investit. Am aflat în cadrul vizitei și poveștile din spate, cine l-a susținut și ajutat. Am văzut și o arhivă pe care doar ghizii din Târgu Jiu o au. Mi-ar plăcea să facem o petiție să o facem publică. Arată minunat și documentează perfect procesul și mâinile din spate care au făcut ca lucrarea „Coloana Infinitului” să stea în picioare. 

Există o imagine, o formă, un detaliu sau o senzație din această întâlnire care a rămas cu tine după vizită? Simți că experiența directă cu opera lui Brâncuși a influențat, într-un fel, modul în care îți privești propria practică sau lucrările prezentate în acest proiect?

M.C.: Sunt atrasă de iluzia simplității din lucrările lui. Iubesc travertinul, materialul folosit la „Poarta Sărutului”. Am analizat-o, am atins-o și cred că, dacă aș fi stat mai mult acolo, aș fi și lins-o, ca să văd ce gust are.  La fel ca și el, mă joc cu ideea de infinit construit prin repetiție și ritm. Asemeni lui, sunt atrasă de esența spiritului uman și de ideea de continuitate și permanență.

Dacă ar fi să extragi un singur mesaj pe care ți l-a transmis această întâlnire cu opera lui Brâncuși, care ar fi acela?

M.C.: Cred că un mesaj pe care mi l-a transmis această experiență este că e important să-ți dorești, dar este la fel de important să ai cu cine și să ai susținere. Am iubit la nebunie informația primită legată de Liga Națională a Femeilor Gorjene, condusă de, care l-a însărcinat pe Brâncuși cu ridicarea ansamblului monumental de la Târgu Jiu. Acestea l-au finanțat și susținut logistic în crearea „Mesei Tăcerii”, „Aleii Scaunelor”, a „Porții Sărutului”, cât și a „Coloanei Infinitului”. Cu timpul, am ajuns să-mi dau seama că nu le poți face pe toate singur ca sculptor. Câteodată nu îți ajunge timpul, nu îți ajung resursele, ba chiar nici mâinile. Mi-a plăcut să văd și partea aceasta a lui Brâncuși, omul care era înconjurat și încurajat de alți oameni care au văzut importanța sculpturii și au făcut-o să se întâmple.

Cum se vede viitorul?

M.C.: Pentru întrebarea „cum se vede viitorul” am să răspund simplu: ca un film bun. N-am idee ce urmează, dar stau să văd. 🙂

Cover photo: Miruna Copacel. Credit imagine: Laura Dinu.