„Linia Izei”, ediția a III-a, se desfășoară în 2026 la Săcel, în Valea Izei, și reunește 12 artiști — Matei Bejenaru, Iosif Király, Aurora Király, Ioana Cîrlig, Megan Dominescu, Iulian Bisericaru, Mihaela Moldovan, Dan Vezentan, Radu Marțin, Anton Király, Ilie Mihali și Anetta Mona Chișa — în jurul temei „Rhythms of Continuity”. Proiectul, inițiat de ARAC (Asociația Română pentru Artă Contemporană), urmărește transformarea gării Săcel din Maramureș în centru de artă contemporană.
Pe 3 septembrie va avea loc vernisajul expoziției „Rhythms of Continuity”, însoțit de o conferință, expoziția urmând să rămână deschisă publicului până pe 31 octombrie.
Pornind de la fosta haltă de cale ferată din Săcel, de la sistemul hidrologic al Izei și de la practicile locale legate de apă, lână, lemn, ceramică și ritmurile agrare, proiectul expozițional investighează felul în care infrastructurile, meșteșugurile și cunoașterea comunitară se transmit și se transformă în timp. În același timp, programul privește critic istoria extracției și a infrastructurilor industriale care au modelat valea, precum și relația dintre apă, teritoriu și granițe. Lucrările sunt dezvoltate și produse în cadrul unei rezidențe artistice la Săcel, în dialog cu meșteri și colaboratori locali, ale căror contribuții sunt asumate și creditate nominal, într-o încercare de a înțelege continuitatea nu ca simplă conservare a trecutului, ci ca proces viu, construit prin muncă, reparație, memorie și transmiterea cunoașterii.
„Ediția pornește de la această condiție și de la coincidența geografică a izvorului, citindu-le printr-o grilă hidro-politică și hidro-feministă, în sensul propus de Astrida Neimanis, al corpurilor legate între ele prin fluxuri de apă. Perspectiva se extinde spre proximitatea sistemelor Mara și Tisa, ultimul purtând o rezonanță transnațională aparte prin legătura nevăzută cu Ucraina. Apa ajunge astfel să funcționeze ca unitate de măsură pentru un teritoriu pe care granițele au încercat, fără succes deplin, să îl stabilizeze.
În acest peisaj, vâltorile încă în lucru din sat, la Moara Mecleș și la Moara Burnar, pun forța și mișcarea continuă a apei în slujba unor practici comunitare. Ele arată felul în care fluxurile naturale devin infrastructuri ale grijii și ale muncii.
Sistemul hidrologic al Izei, țesăturile de lână învârtite în vâltoare până se îndeasă și ritmurile agrare sezoniere ale văii intră în program ca metodologie de lucru. Acestea se regăsesc mai departe în câteva dintre alegerile de material ale artiștilor invitați: lână, lemn, apă și ceramică.
Același peisaj poartă și urma extracției. Calea ferată a ajuns în această vale în slujba lemnului și a minereului, iar bazinul hidrografic pe care îl traversează este cartografiat ca bazin minier. Râurile au funcționat deopotrivă ca artere de transport și ca receptori ai deversărilor.
Continuitatea în Săcel cuprinde, prin urmare, și ceea ce nu se poate sărbători. Ea devine lizibilă în termenii pe care Susan Leigh Star îi dă infrastructurii, perceptibilă abia în momentul avariei. Halta scoasă din uz face vizibil un sistem care a rămas invizibil cât timp a funcționat. Atenția centrată pe reparație, descrisă de Steven J. Jackson prin conceptul de broken world thinking, stă mai aproape de practica zilnică din această vale decât orice discurs curent despre reziliență.
Continuitatea funcționează aici și ca întrebare de politică culturală, în termeni foarte concreți: ce anume se transmite mai departe într-o regiune definită de emigrație economică, prin ce structuri circulă și cine rămâne creditat pentru cunoașterea pusă la lucru. (text curatorial)
