Horațiu Lipot a studiat istoria și teoria artei la Universitatea Națională de Arte din București. În prezent activează în zona galeriilor, a spațiilor independente și alternative, și a instituțiilor de artă în calitate de curator și manager cultural.
Lucrează preponderent cu artiști tineri, a căror vizune artistică este încă în formare. A curatoriat numeroase expozitii personale și de grup care reușesc de fiecare dată să strângă un public numeros la deschidere.

Povestește-mi te rog despre experiența ta în lumea artelor vizuale și despre contextul în care ai devenit curator?

Pe scurt: am intrat la facultatea de Istoria și Teoria Artei, văzând-o în acel moment mai mult ca ceva complementar formativ, decât definitoriu ─ am încheiat cei trei ani fără însă a susține licența, mai erau câteva credite de luat, lucru dublat și de faptul că din anul II am început să lucrez pentru casa de licitații Artmark, după ce am așteptat cuminte și provincial, pentru a răspunde ultimul după colegele mele la propunerea profesoarei-expert al casei de licitații, de a începe un stagiu voluntar ─ am petrecut ulterior aproape 6 ani de zile, având totuși șansa de a lucra direct cu o producție artistică imensă ca volum și ca diferențe valorice, preponderent din zona artei moderne ─ a urmat mai apoi coordonarea galeria Witte din Ulft (Olanda) între 2018-2019, coordonarea programului expozițional al Atelier 35 între 2019-2021 și a galeriei IOMO în anul 2021, dar și colaborări cu instituții ori cu spații ale zonei OFF, sau cronici expoziționale pentru revistele de specialitate.

Care este zona ta de interes? Ce teme, teorii explorezi?

Ca discurs încerc să mă bazez pe o abordare experiențială, adesea instalaționistă, în desfășurarea spațiului expozițional, care se acumulează prin practici individuale înscrise noilor medii, abordărilor interdisciplinare sau varilor manifestări in situ. Abordez teme care țin de actualitatea politică, de identitate sau memorie, punând în discuție actualul status quo, încercând totodată, să evit perspectiva de care în multe cazuri aceste formule expoziţionale suferă şi pe care o vedem manifestată în cazul anumitor bienale sau târguri de artă, care par uneori parcuri tematice pentru adulți.
Pe lângă acest aspect general al experienței ca o proprietate a unei estetizări a capitalismului, mă interesează în egală măsură și anumite formule mai poetice, cum ar fi construcții speculative, care au în centrul lor importul de concepte din domenii relevante definirii lumii fizice, precum fizica cuantică, chimia sau biologia, tehnologia și impactul ei atât cu mediul uman, cât și cu mediul în general. Poate și cele nevăzute, vorba apostolului, mai rarisim.

Rolul curatorului este într-o continuă dinamică. Din punctul tău de vedere ce înseamnă astăzi să fii curator?

Trăim într-o lume definită de convingerea că pozitivismul reprezintă modul de cunoaștere autentică și de evoluție socială. Arta, după cum observa Claire Bishop, și-a autoimpus odată cu anii ’70 această miză de a fi la rându-i relevantă social, de a propune soluții, venite totuși dintr-o intuiție proprie, aparte. Observ, ca să trecem într-o altă realitate de tip intersubiectiv, cum spre exemplu în cazul religilor și catolicismul a făcut asta și vedem popularitatea actualului papă în detrimentul ortodoxismului în declin, spre exemplu. Revenind, în climatul amintit rolul curatorului este ghidat de această misiune de a racorda varii forme de expresie la concepte relevante actual, fie ele politice, fie care țin de mediul însuși. Mai există firește și rolul său bazal, de a traduce și de a plasa artistul în context, de a conlucra strâns cu acesta în definirea practicii artistice. Și mai există și raportul instituțional, de a găsi constant noi moduri ─ spațiale, editoriale, discursive, de plasament economic, de prezență sau de a facilita întâlnirea etc ─ pentru producția artistică.

Cum ai defini activitatea ta curatorială?

Nu cred în exclusivismul unei formule sau alta, cum poate reiese și din discuția noastră. Am încercat în activitatea mea de până acum să lucrez pe două paliere, pe care le consider nu atât complementare, cât derivate. Pe de o parte și majoritar, în expoziții de grup cu artiști a căror discurs abia începe a se cristaliza, pe care îi consider relevanți atât mediului cât și contextului spațio-temporal în care activează, pe de alta, în expoziții individuale cu artiști, adesea din așa-numita zonă mid-career, a căror discurs a fost deja cu totul asimilat și asumat.

Există riscul ca un curator să formuleze și să susțină prin proiectele curatoriale mai degrabă interesele proprii decât interesele artiștilor?

Având în vedere că este o activitate în care interpretarea joacă un rol important, că domeniul artistic este printre cele mai puțin reglementate ─ înțelegând alinierea la niște principii etice sau stilistice universale ─ că artworld-ul (în termenii lui Dickie) nu este doar un concept ci și o realitate palpabilă, sigur că acest lucru se poate întâmpla uneori, dacă te referi desigur la interesele personale. Printre ultimele polemici în acest sens au fost declanșate o dată cu precedenta ediție a Bienalei de la Veneția, când curatoarea Christine Macel a introdus (chiar la începutul desfășurării expoziționale, în pavilionului central) lucrările partenerului ei. Dacă, însă, te referi la cazul în care un curator alege să încadreze într-un anume concept un artist în detrimentul opiniei lui, cred că rolul bazal al curatorului este totuși acela de a traduce cât mai bine practica acestuia, convins fiind că există mereu o cale de mijloc, un punct de întânire. În fond, cred că discursul/limbajul este mult mai ușor flexibil (și implicit mai predispus păcatelor sofismului) ca tip de comunicare prin ubicuitatea sa, decât formele și practicile vizuale sau performative cunoscute adesea de o categorie limitată numeric.

Poți să îmi povestești în linii mari despre felul în care îți construiești relațiile de colaborare cu artiștii?

Nu cred nici în relațiile punctuale, nici în așa-zisele prietenii (a priori). Încerc pe cât posibil să identific artiști care în primul rând mi se par relevanți la nivel de discurs, fie asupra problemelor actuale, istoriei sau mediului însuși. Concluzionând că în linii mari temele de reflecție sunt cam aceleași, indifirent dacă suntem sau nu de acord cu propunerile avansate, faptul că există urgența disecării lor, implicând dialogul, schimbul de idei ori polemica, este ceea ce mă face în primul rând să aleg să lucrez cu un artist sau altul. Caut poate în primul rând această deschidere ca o categorie extinsă a unei anume generozități, o conștiință de a activa pentru binele comunitar mai mult decât cel individual, de a propune soluții sau de a diseca ceea ce este bolnav în corpul social.
Pe scurt, mă intersează la fel de mult (sau poate mai) ca artefactele pe care le produc, structura și modul lor de a se plasa în lume. Dacă acestea sunt concordante admirația devine dedicație.

Ai curatoriat expoziții de grup, dar și expoziții individuale? Experiența este aceeași sau sunt diferențe?

În linii mari expoziția de grup tinde să evidențieze mai mult amprenta curatorului, pe când cea individuală pe cea a artistului. Este în fond o diferență structurală. Prima asumă mai degrabă o temă sau un concept presupus relevant social, politic sau referențial domeniului ori mediului, pe când a doua se concentrează pe cariera și relevanța artistului.
În actuala lume a pluralismului de opinie, cultural sau politic, tind să consider că expoziția de grup este mai relevantă, ea venind să întărească aceste micro-climate. Desigur, nu pot neglija componenta principală a expoziției personale, evoluția și plasarea în context a artistului. De altfel, în peisajul artei postbelice se observă această tranziție tot mai pronunțată de la discursul individual la cel colectiv, atât în mediile instituționale cât și în cele private. Se observă și în istoria artei contemporane românești, unde primele galerii apărute, în prima decadă să spunem, 2000-2010, favorizau aproape exclusiv formula exoziției individuale, pe când acum balanța este înclinată în direcția opusă.

Ce artiști, scriitori, academicieni sau curatori te inspiră în demersul curatorial?

Sigur îi voi uita pe mulți, însă de dragul jocului în ordinea enunțată de tine: William Powhida, Eva & Franco Mattes, Gelitin, Pierre Huygh, Lygia Clark, Anca Benera & Arnold Estefan, Edward Krasinski, Vija Celmins și Victor Man, Șerban Epure, Rirkrit Tiravanija, Mircea Nicolae, Sturevant, Malevici ─ Borges, Houellebecq, Ruxandra Novac din Alwarda ori Gabi Eftimie din ochi roșii polaroid, realismul magic și Cărtărescu din Visul, Erofeev și Kaminsky cu a sa Republică Surdă, Ted Berrigan─ Richard Feynman, Boris Groys, Latour, Benjamin, Claire Bishop, Harold Bloom, Agamben, Byung-Chul Han ─ Francesco Bonami, Okwui Enwezor, new scenario, Aaron Moulton, maniera de abordare a artei ca metaistorie a artefactului practicată de Museum of American Art din Berlin, Agnes Gryczkowska, Szeemann desigur ─

Cum crezi că va evolua rolul curatorului? În ce direcție se îndreaptă?

Probabil că elefantul din încapere, pe care fiecare dintre noi îl intuiește în ceea ce privește viitorul oricărei activități, este automatizarea cu potențialul ei tizând spre singularitate tehnologică, unde se consideră adesea că meseriile în care interpretarea este o componentă majoră ─ precum curatoriatul, critica sau chiar istoriografia de artă ─ vor dispărea ultimele. În dezbaterile actuale pe această temă, spre exemplu, arheologia a fost propusă ca posibil domeniu printre cele mai dificile de înlocuit de inteligența artificială. Desigur că în anii ’90 ipotezele avansate se refereau la activitatea conducătorului de vehicule, unde vedem cum predarea de ștafetă se derulează deja tot mai accelerat. Privind empiric, observ cum generația actuală de artiști este tot mai conștientă în a-și construi un discurs aplicat atât din punct de vedere conceptual cât și ca plasare istorică, rol arondat adesea curatorului sau criticului. Observ, de asemenea, tot mai mulți artiști capabili să curatorieze expoziții sau adevărate bienale, practică de altfel cimentată după anii 2010, adesea de o manieră mult mai tranșantă, cu un insight (nu aș putea găsi înlocuitor pentru acest termen) diferit. În atare condiții poate că rolul tradițional al curatorului -văzut șarjă ca cineva care prinde artiști ca într-un insectar pentru a consuma o idee sau un concept propus- va ține mai mult de transmiterea unei cunoașteri a mecanismelor de promovare ale lucrărilor sau a expoziției, de plasarea în context, de evaluator asemeni unui critic prin programul construit sau artiștii aleși, poate de un reglaj fin în definirea unui anume proiect.

Cine influențează lumea artistică? Curatorii, muzeele, bienalele, galeriile, casele de licitații, grupările artistice, universitățile de artă?

Refuz în general să cred într-o anume ocultă globală oricât de tentat ar fi ca exercițiu speculativ. Lăsând gluma la o parte, să prespunem că în teorie cel puțin, diferitele domenii/sisteme care formează lumea democratică, funcționează în siajul meritocrației. În acest caz, dacă ți neapărat la o ierarhizare firește că o să gasești atât una pe verticală plecând din mediul academic spre cel instituțional, dar și una mai complexa desfășurată pe orizontală, cu varii zone de influență și intersecții, poate cu favoriți distincți, una academică, cealaltă subscrisă mecanismelor de piață.

Ascultă interviul aici: