Născut în 1983 la Constanța, Andrei Costache a studiat în străinătate la Universitatea Suffolk, Ipswich, UK (2011-2014) și la Slade School of Fine Art, UCL, Londra (2016-2018), specializare sculptură.
Practica sa artistică include medii de exprimare multiple de la desen la sculptură, instalații, digital art, pictură tridimensională, fotografie exagerată, gonflabile, artă publică, arhitectură și haine supradimensionate.
Are o sculptură publică permanentă în Futura Park din Ipswich, Marea Britanie, un proiect câștigat în urma unui concurs de artă. A expus la New Contemporaries (2015) și la Bienala de la Veneția (2019) în Muzeul Casanova.
După 11 ani petrecuți în Marea Britanie, dintre care șase ani la Londra, Andrei Costache s-a întors în România în 2022. În 2023, a avut primul său solo show în România „Honey Drops Tripping Through My Veins” la Galeria Mobius din București. În prezent, locuiește și lucrează în București.

Fiecare artist are o poveste. Spune-ne, te rog, când ai simțit că menirea ta este să fii artist?

Când eram mic voiam să fiu actor ca Brad Pitt. Apoi am început să desenez pe la 7 ani. Cred că în acel timp viziunea mea despre lume se forma și se contopea într-o mare artistrie filozofală. Pe la 12 ani începusem să cochetez cu desenele mai tehnice și observam cum pot construi compoziții care pot fi clădite în realitate. Cred că atunci am simțit că vreau să proiectez case și sculpturi mai mari cum ar fi skyscrapere. E un joc de copii, până la urmă, cu castele de nisip sau din cuburi. Totul este o formă și o culoare.

Cum ai descrie arta ta și cât de important este pentru tine să transmiți un mesaj?

Arta poate fi descrisă de cel care o citește. Eu nu o citesc și nici nu sunt privitor al lucrărilor mele. Sunt mai degrabă un realizator de fapte și obiceiuri pe care le însușesc în timp. Dezvolt o mare parte din lucrări pe modul fast-forward și nu stau foarte mult să mă gândesc dacă voi transmite mesaje prin creativitate. Poate că ideile se formează când sunt produse deja pe plan cognitiv, iar ceva îmi spune că mesajul este în aer. Eu doar îl prind din cădere sau din ascensiune.

Se spune că artistul transpune o parte din el în creația sa. În ce fel lucrările tale îți oglindesc personalitatea?

Da, recunosc că am trăit momente intense și palpabile pe zona transpozițională, dar personalitatea mea este complet detașată de admonestarea emoțională față de creație. Lucrările au un fel de a se manifesta în cadrul unor dezvăluiri și împrejurări conjuncturale, nu neapărat intrinseci, ba chiar amplifică o stare reală din imediata apropiere fizică a locului. Răspund la necesitatea de a răspunde, de a lua inițiativă, de a întreprinde și de a evidenția un gol, o lipsă, cu efect sublim.

Care sunt etapele procesului tău creativ, de la idee sau sursa de inspirație până la lucrarea finală?

Există multe forme de lucru, de exprimare și de exercitare a practicii de artist. Un artist, în primul rând, este un mijlocitor sau mesager al unei idei. Ideea este de cele mai multe ori o reacție. Astfel, rezultatul se comunică în interdependență cu anumiți factori externi care îi ies în cale artistului în prealabil sau chiar în retrospectivă. Procesul meu este înrâurit de o înșiruire de evenimente contradictorii, chiar separate, pe care eu le îmbin, le acopăr, total sau parțial ca un obiect ferecat. Poate să conțină un adevăr.

Surse de inspirație sunt multe, dar aș putea aminti că m-am apucat de pictat prin 2007 datorită lui Van Gogh, iar finalitatea operei artistice este o debranșare totală de realitate. Se concepe o realitate paralelă, care se cere a fi și este mai reală decât realitatea noastră de zi cu zi. Pentru că intrăm în matrix, iar acolo afli ca totul este posibil. Pe când, în cealaltă parte, totul este finit. Cred că mă răzvrătesc în toate activitățile extracurriculare pentru a-l răzbuna pe Zorro. Cu toate că Darth Vader așteaptă undeva, într-un alt univers. Eu mă bat cu pensula, cu electric jigsaw-ul, cu mașina de cusut pentru a deveni jedi.

În cadrul lucrărilor tale abordezi modalități de lucru diverse, utilizând materiale precum beton, ipsos, lemn, pânză… Ce te determină să explorezi toate aceste medii artistice?

Mă interesează să alcătuiesc un grid sistematic cu explorările mele în ceea ce privește materialitatea. Când zic grid, mă refer direct la arhitectură, faptul că totul începe printr-o detaliere a unei scheme. Ca un teren de fotbal. În cap eu am forma pe care vreau să o scot din materialul respectiv, am planul și inevitabil, soluția dobândită în acest experiment tactil și indiscutabil iscoditor. Adică, este ceva curios la bază. Începi prin a-ți băga mâinile în ipsos, a-l prelucra, la fel și cu betonul, dacă nu ești hands on, e posibil să-i pierzi durabilitatea. Lemnul, pânza, la fel. Ele produc un compendiu cu care eu ca artist valorific o stare imaterială în infinitul monden. O transpun, o traduc ca tu să o poți vedea.

Sunt determinat de imortalitate și quest-ul zilnic de a afla sau a ajunge cu un pas mai aproape de adevăr. Heidegger zicea: „În jurul unei sculpturi, contemplezi și conversezi cu Dumnezeu”. Cam așa gândesc: vreau să fac să apară și să dispară cugetări în mintea privitorului. Cum apar la Open AI acum, pe ChatGPT și pe MidJourney, frecvențe noi care preiau locul a ceva care nu există încă.

Când știi că ai terminat o lucrare? Spune-ne mai multe despre întreaga experiență până când ești pe deplin mulțumit de rezultat.

Când descopăr infinitul. Keith Haring desena încontinuu pe tot ce prindea. Cioran la un moment dat a realizat că un scriitor trebuie să scrie de când se trezește și până se culcă. La fel ca artistul: pictor, sculptor, arhitect, designer, fotograf, graffer, whatever. Noi suntem un conglomerat de emfaze post-orice care nu pot fi pe deplin mulțumite. Am mai auzit vorba că săracul mănâncă până se satură, pe când bogatul nu se satură niciodată, pentru că el nu are buton de stop la income, mâncarea tot vine pe masa lui și tot înfulecă. Iar acest fapt se poate aplica nu numai la „the trophic of food”.

Tot așa este și cu informația, cu debitul banilor, lanțul de investiții și cutezanța de a rămâne flămând până la capăt. Într-un fel, foamea este motorul. Foamea de a trăi. Inflația si insolvența. Rezultatul poate să continue în lume și să fie digerat foarte opulent de mase cum vedem că se întâmplă cu produsele de consum de pe piață.
Capitalismul face ca noi să fim deja angrenați într-o relație cu restul lumii: cum ne îmbrăcăm, cum ne prezentăm cu produsele, sneakerșii sau gadget-urile pe care le afișăm. Imaginează-ți un monstru digital care arhivează time code-urile și expandările noastre spațiale într-un mare software. Cam așa știu când termin o lucrare, când capătă acest aer de tinerețe fără bătrânețe, iar în lume începe să miroasă a tinerețe.

Ai studiat în România la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. După absolvirea facultății ai plecat la studii în străinătate, unde ai rămas pentru o perioadă de 11 ani. Care a fost contextul în care ai luat decizia să studiezi în U.K.?

După arhitectură, am plecat în căutarea formelor și a culorilor, m-am provocat singur să merg peste hotare, să studiez arte. Am ajuns în Anglia, pentru că eu aflasem de la o prietenă că în Londra este centrul cultural al lumii, iar ea urma să înceapă un masterat la Goldsmiths. Eu în primii 5 ani am făcut BA-ul („Bachelor of Arts”, cum e aici perioada de licență: 3 ani de Arte) în Suffolk. Acolo am întâlnit pe toată lumea.
Era un loc din care plecam și mă întorceam permanent în acea perioadă. Am organizat expoziții și am fost invitat la rezidențe peste tot prin țară, în Lake District, Wales, midlands și pe east coast – riviera englezească. Am scris manifesto-uri și am călătorit în Berlin și la Veneția, în vacanțe. Am luat parte la Bienala de Artă, am fost încântat și oprimat politic. Totul se întâmpla pe repede-înainte și eram complexat de impedimentul de a trăi într-o vrajă cu Brexit-ul lor, iar apoi, COVID.

Totuși mi s-a părut destul de productivă perioada. Îmi amintesc ca în timpul acela am fost selectat la New Contemporaries în Anglia, în 2015, o expoziție cu tradiție, unde au fost mulți artiști faimoși în trecut, printre care Damien Hirst, Anish Kapoor, chiar și profesorii pe care îi aveam în școală. Practic făceam parte dintr-o elită mondială, cel puțin asta mi se insufla, reușeam să simt că zbor peste tot.

În ce măsură contactul cu mediul academic britanic a influențat arta și parcursul tău artistic? Cum ai simțit trecerea de la mediul artistic românesc la cel internațional? Ai avut mai multe oportunități de dezvoltare și expunere decât ai fi avut dacă rămâneai în țară?

În 2016 am ajuns din Suffolk la Londra. M-am mutat complet. Mai vizitam galeriile și muzeele, veneam în Londra să mă întâlnesc cu prietenii cu care expuneam. Ajunsesem să-mi transport lucrările pe toata suprafața Angliei. La Londra am sosit ca un taifun. MA-ul (Master of Arts, 2 ani de Artă) l-am început în Septembrie 2016 și am absolvit în Iulie 2018. La clasă, pentru că făceam MA și nu MFA, eram pe contextualizare și urma sa scriu eseuri multe. Ceea ce mi-a plăcut enorm, pentru că puteam să mă exprim într-o altă formă pe care o ador și anume, să preiau cuvântul.
Acolo, în școală au urmat dezbateri pe teme politice și sociale, din antichitate și până la cele mai recente forme de protest. Pussy Riot sau Gorilla Girls erau vedete la clasa de Istoria Artei. Până și cei care au scris texte introductorii în primele numere din Artforum în America, se vorbea de ei ca pioneri redactori ai artei. Totul era pe cultură englezească și americană, care se evidențiază prin abuzul altor culturi, pe care le-au asuprit de-a lungul timpului. Adică ce se întâmplă pe glob era pur și simplu refăcut la scară mică, într-o sală cu studenți, în câteva ore.

Noi ne minunam și eram foarte atenți la vorbele profesoarei care milita împotriva convențiilor anti-everything din Marea Britanie, ea fiind de origine spaniolă. Orele de istorie au ajuns sa fie atât de incitante, încât studenții s-au revoltat împotriva profesoarei și au depus plângere la directoare să o dea afară, pentru că vorbea de Anglia dintr-o formă nefavorabilă, de exemplu despre perioada sclaviilor și a drepturilor pentru femei din istorie când Anglia practica încă o politică extrem de savage, de-a dreptul negativă. Profesoara noastră, ‘cea bună’ în ochii mei, ‘din Spania’ în ochii lor, a rămas fără job în al doilea semestru.
Ceea ce vreau să spun este că Londra este foarte strictă și reglementează foarte dur participările în extremis, din afara țării, la orice formă de protest sau critică la adresa Angliei. Cel mai mic manifest este extirpat printr-o formă de abuz mult mai mare, care are surse împotriva drepturilor umane, dacă stăm să analizăm forma lor de aclimatizare și stabilizare socială.

Eu cumva am reușit să mă strecor printre alarmele acestea polițienești care aveau loc în orice instituție, din cauză că lucram ca artist și ceream „freedom of speech” chiar și atunci când au obiectat împotriva mea ca om din altă țară, care comentează sau ripostează prin apărare. Aceste dispute între autoritățile instituționale care aveau drepturile de partea lor, în care legea nu era amendată, și rebeliunile persoanelor cuantificate ca în cartea lui Orwell ‘1984’, nu se defineau decât atunci când „împăratul fără haine”, care umblă gol pe străzile Londrei, câștigă.

Oportunitățile cred că ar fi la fel de mari aici, ba chiar mai mari, după cum mi-a transmis profesorul meu înainte să mă întorc în România: „O să fii un pește mai mare într-o baltă mai mică!”. Asta s-a și întâmplat. Mă mișc repede în toate mediile în care mă scald. Doar sunt pește. În Londra nu mă întâlneam cu galeriștii la opening-uri și în timpul zilei din săptămână, dădeai de o persoană angajată la recepție, sub forma unui student căzut din cer acolo. De când m-am întors în țara, în România, mă întâlnesc cu toți galeriștii și curatorii la opening-uri și eventuri de parcă e „dezlegare la pește”. Sunt toți aici chiar la primul contact într-o galerie din cauza scenei care este mult mai mică, dar în plină dezvoltare.

Ai expus preponderent internațional, iar recent ai avut o personală la Mobius Gallery, o importantă galerie de artă contemporană din București. Cât de diferite sunt experiențele?

Cred că sunt foarte diferite, dar nu mai puțin importante. Scena din Anglia e pe mai multe planuri. Există o scenă în Suffolk, una în Nord, una în West și mai în toate orașele, muzee sau galerii deschise, care se implică în viața artistică și culturală. Iar aici, la fel cum vedem la Timișoara, capitala culturală în 2023, s-au formulat mai multe scene culturale și la noi în țară. Clujul parcă reînvie, Constanța are o nouă directoare, tânără, la Muzeul de Artă, iar Bucureștiul mi se pare ca Londra, prin inițiative precum #DoiJoi sau NAG, galerii noi și mai vechi.
Cert e că toate sunt aici de maximum 20 de ani, ceea ce înseamnă că spațiul este încă foarte tânăr! Combinatul Fondului Plastic e un hotspot de artă în momentul de față, mai ceva ca la Londra. Într-o noapte cu toate galeriile deschise, te întâlnești și cu Dumnezeu și cu Isus. Malmaison sau atelierele artiștilor răspândite peste tot în centrul Bucureștiului, UAP sau OAR.

Pe mine mă interesează și zona de arhitectură la noi. Aici nu avem un skyscraper. Cum putem să vorbim despre arhitectură fără construcții importante la nivel global? În final, țin să menținonez despre capitală faptul că este foarte diversifică zona, multe părți respectă regulile jocului, însă se poate mult mai bine și simt că infrastructura este în plină dezvoltare.
Să ținem cont de educație și medicină, good health for the mind and body, și ne vom extinde suficient pentru a comunica cu țările din jurul nostru, la târguri și evenimente culturale. Aș mai pune baza pe producție locală și internă, ținem țara închisă până când devenim self-sufficient, ca să vină și la noi turiștii și să se uite la noi ca la niște puriști. Pentru că noi avem formele și culorile de la strămoși, nu de alta. Alte țări n-au istorie. Trebuie să nu ne mai vindem ușor. Hai să ținem totul în țară până când ne simțim noi bine cu noi și cu produsele noastre, dar trebuie muncă. Multă!

Anul trecut ai revenit în țară. A fost dificilă reconectarea cu comunitatea artistică locală? Cum s-au desfășurat lucrurile odată cu revenirea ta? Cum a început colaborarea cu Mobius Gallery?

Roxana, directoarea de la Mobius, zicea că m-am prins repede de lucruri și de oameni. Comunitatea artistică locală este amazing! Sunt artiști mulți pe toate planurile. Am fost recent la un performance de dans care m-a inspirat, la AREAL, un spațiu pentru dezvoltare coregrafică. La Salonul de Proiecte, în palatul Universul, iar este ceva nou pentru mine și cu multă potență. E o galerie chinezească care promovează artiștii autohtoni și internaționali, LeiLei Gallery, mișto! M-am întâlnit și mi-am făcut mulți prieteni printre artiștii noi din București. Am petrecut nopțile la Atelier35 sau în ateliere personale. Ador să vorbim ore în șir despre artă pe la opening-uri. Cred că multe dintre happening-urile actuale se pot întruchipa prin prezența ta și a oricui care vine. Trebuie doar să ieși din casă.

Colaborarea mea cu Mobius Gallery a început în Octombrie 2022. Eu pe Roxana am întâlnit-o pentru prima oară în August, cu două luni înainte să agreăm o colaborare. Eu mă întorsesem din Anglia, dupa 11 ani, chiar atunci. Sunt original din Constanța, așa că veneam în București, o dată pe săptămână să iau contactul cu galeriile de la noi. Știam de unele, de altele m-am lăsat surprins. Astfel, am cunoscut galeria și galerista cu care urma să colaborez pe viitor. Mi-a plăcut din start. Roxana și Roman m-au invitat la ei. Au fost amazing. Mie mi se păreau un fel de rockstaruri. Ne-am înțeles foarte bine. Ea mi-a adus toate lucrările în România, din Koln, unde eu reușisem să le transport în prealabil de la mine din studio din Londra.
Acum, din Ianuarie 2023 m-am mutat în București. Mi se pare cinstit și frumos. Lucrurile în viața mea s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat, probabil și pentru că le-am căutat. De la etapa mea de lucru în Anglia, când expuneam în spații prin care au trecut artiști de renume internațional, și până acum, e un parcurs care se formulează mai degrabă ca o stare, fără să aibă de-a face cu o geografie anume. Artă pot să creez oriunde, dar mult mai bine e acasă, unde am libertatea să fac și să spun ce vreau eu.

Cum simți scena de artă în prezent? Cât de mult a evoluat?

Scena de artă de la noi e o bună invenție. O butaforie bine primită, pentru toată lumea și cu toată lumea. Haidem toți la horă! Acum lăsând glumele deoparte, cred că trebuie să fim toți foarte profi și însetați să facem lucrurile să se întâmple. Să nu ne mai dăm țepe, să fim serioși unii cu alții, că altfel toată lumea poate să dea țepe și să țipe la celălalt. Trebuie să ne ajutăm mult mai mult, să punem mână de la mână și să facem lucrurile împreună. Să nu mai lăsăm străinul să ne ia lucrul nostru de sub nas, muncit cu greu.

Hai să ne prețuim mai mult munca și să îi învățăm pe cei care nu au nicio treabă cu arta că și ei au nevoie de ea. Pentru că toată omenirea a crescut pe artă, este prima formă de a acumula cunoștințe și ar trebui să fie și ultima cu care mergem la culcare. În toată lumea arta este apreciată și invadată de sceptici, dar și curioși care altminteri nu ar putea să știe care este arta nouă din muzee și galerii, dacă nu se duc să vadă cu ochii lor. Lumea de obicei e deschisă la multe interpretări și sunt mulți oameni potenți financiar care nu au habar de artă. Dar cei care știu, care se lasă inițiați în această lume, pot descoperi adevărate comori, un nou fel de a privi și de a înțelege lumea.

La ora actuală colecțiile de artă atât cele private, cât și cele din muzee, certifică valoarea inestimabilă a artei. Este o lume într-o lume. Pare că e o simulare, un video game, un film, o melodie, o poezie. Doar arta te poate face să te simți că trăiești în prezent, cu toată lumea la un loc, de parcă ar fi un network de minți sclipitoare. Arta în prezent are numai de câștigat. Cred că cei din alte industrii nu știu ce pierd. Ar trebui să vină toți să muncească cu noi! Să construim o arhitectură frumoasă! Apropo, avem și Romanian Design Week, Diploma Show, MARe, MNAC. E foarte mișto, ce mai! Dar totul până la arta contemporană. Acolo sunt dezbaterile mari! Hai și tu!

De foarte mai multe ori când intră într-o galerie de artă contemporană, publicul din România se confruntă cu celebra întrebare „Este asta artă?”. Sunt diferite reacțiile publicului internațional?

În primul rând, oamenii trebuie să plece de la un text, dacă nu are sens, e și mâine o zi, să interpreteze ei. Povestea artei este foarte elaborată, din Asia, până în America de Sud, și Africa, arta impune transformare de sine, e poetică, spirituală, te înalță la cer și după aia te coboară pe pământ. De la mausoleele arabice, piramidele egiptene și edificiile antice din Grecia și Italia, arta te învață să te cunoști mai bine. E o celebrare a vieții. Arta este artă, pentru că așa spune artistul, pentru că a fost validată de galerii, a fost dezbătută în școli și instituții, pentru că schimbă ceva în cel care o privește. Sunt cursuri de artă și toată lumea vrea să creeze artă.

Politizarea artei este tematica scripturilor, a happening-urilor, de la gruparea Fluxus din anii ‘70 sau impresioniștii a căror artă a schimbat modernismul, criticați în primă fază pentru cât de raw arătau brushstroke-urile lor pentru că pictau lumina și umbrele într-un mod ireal, nemaivăzut până atunci, și la personajele din filme, super eroii Marvel sau Ai Weiwei care a mișcat o lume întreaga în filmul regizat de el, ‘Humanity’ din 2018, când eram în Londra, când băteau refugiații la ușă, sosind din țările devastate de război, la toate granițele Europene. Acum Ai Weiwei face picturi din 650.000 de piese Lego reinterpretând o lucrare a lui Monet din secolul 19, numită ‘Water Lilies’, frumos așa, sidestepping everyone. AI-ul, noua revoluție a roboților, unde se întâlnesc destinul, tragedia, iubirea, căutarea, explorarea în versiunea beta, interpretată de un computer, de chatboti și sisteme de operare online captivante.

Ce este arta, dacă nu cea mai puternică formă de exprimare pe care o avem? Romantică, melancolică și revoluționară. Publicul este același peste tot. Doar el definește arta și o completează. Vrea să participe, să denunțe, să mizeze pe artă, să o liciteze, să o urce la rangul de capodoperă. În România m-a frapat câtă studențime este pe la galerii, gen viitorii artiști. Cei care vin după noi, următoarea generație. În afară e mai multă lume bătrână, învățată, calmă, provincială. Aici e doar tinerime, prospețime, trebuie învățată! Trebuie acceptată! Toți artiștii s-au luptat pentru libertate, pentru eliberarea simțurilor și a exprimării. Momentul e oportun pentru noi, oriunde am fi, să începem să ne exprimăm așa cum simțim! Ia-ți un avânt! Suntem cu tine, omule!

La ce proiecte lucrezi în acest moment și care ar fi planurile pentru viitor?

La ce vine. Vreau să construiesc multe proiecte pe viitor. Sper să mă întâlnesc cu oameni întreprinzători, să creăm posibilități și oportunități pentru artiști, să respire toată lumea aerul acesta curat. Să facem turul țării, să audă tot globul de noi. Vreau să lucrez cu experți din toate domeniile, din arhitectură, să mă-ntorc la obiceiuri, să construiesc în lemn, în beton, case, skyscrapere, poduri, edificii, scaune, pavilioane etc. Am multe fantezii randate în Rhino și proiectate in AutoCad, pe care vreau să le realizez. Vreau să facem ceva de top, care nu s-a mai făcut la noi în țară! Să ajungem la bienală, să câștigăm Pritzker Prize-ul, să ne promovăm cultura noastră de neepuizat, să construim o nouă țară! Vreau să pictez! Să nu mai mă opresc! Să îmi pictez visurile.