Interviu realizat de Ileana Stanciu

Însuflețiți de o dragoste adâncă pentru patrimoniul cultural, sculptorul Virgil Scripcariu și soția sa, Adriana Scripcariu, istoric de artă, au ridicat Muzeul-Atelier Școala de la Piscu în inima unei foste vetre de olari din satul cu același nume, aflat la 40 de km de capitală, în județul Ilfov.
Deschis în anul 2021, Muzeul-Atelier Școala de la Piscu aduce în atenția publicului o selecție inedită de ceramică țărănească de proveniență locală și națională​. Totodată, acest proiect cultural își propune să păstreze vie moștenirea locală prin practicarea obiceiurilor tradiționale ​în cadrul atelierelor oferite vizitatorilor muzeului: olărit, pictură pe vas de ceramică și linogravură. ​Asemenea unei poezii, muzeul are propriul său ritm interior, care îl îndeamnă pe cel care privește artefactele țărănești la răbdare și autointerogare cu privire la propria identitate.
Mai mult decât atât, muzeul cuprinde și un spațiu expozițional dedicat artei contemporane. De-a lungul celor trei ani, muzeul s-a făcut gazdă pentru diferite evenimente artistice și educaționale, precum „Ziua Iei”, vernisaje de expoziții, precum „Război și Pace”, performance-uri, conferințe, și concerte, precum „Festivalul de Muzică Experimentală TEXTURAL”.
Demersul cultural al familiei Scripcariu a fost premiat până în prezent cu două prestigioase distincții: Premiul secțiunii „Arhitectură construită – arhitectură publică”, în anul 2021, din cadrul Anualei de Arhitectură, și „European Heritage Award ”, la categoria Education, Training & Skills din cadrul Premiilor Europa Nostra din anul 2022.

Muzeul-Atelier Școala de la Piscu a luat ființă din dragostea voastră pentru patrimoniu, a ta și a soțului tău, sculptorul Virgil Scripcariu. Cum s-a născut gândul unui muzeu al ceramicii țărănești?

S-a născut organic, dintr-un context biografic. Iată, ne-am așezat într-un fost sat de olari, a fost o întâmplare providențială, aș spune, pentru noi, dar și pentru orizontul acestui patrimoniu local, pe care noi l-am găsit amorțit, adormit, destul de disprețuit de propria comunitate. Sigur că, pentru un istoric de artă și un sculptor, ajunși într-un sat de olari, contextul este o mare provocare, n-ai cum să rămâi indiferent.
În primul rând, fascinația obiectelor, poveștile oamenilor, cuptoarele, toate aceste lucruri despre care simți că ar trebui să fie observate și predate către semenii noștri, în principal, iubitorii de artă și nu numai; patrimoniul etnografic are acest dar extraordinar de a rezona, mai mult decât alte tipuri de artă, și cu oamenii care n-au nicio legătură cu domeniul, pentru că se leagă, de fapt, de biografia, de copilăria, de sentimentele fiecăruia dintre cei care au trăit la un moment dat la țară, și asta, petrecându-se acum 30-40 de ani, era legată neapărat de o zonă de artefact țărănesc, care astăzi piere încet, încet. Și atunci, iubitorii unui astfel de demers, iată, sunt mai mulți, în mod spontan, decât iubitorii unui muzeu de artă contemporană.

Muzeul a fost o concluzie a celor 15 ani petrecuți la Piscu. În 2006 ne-am stabilit la Piscu, în 2021 am deschis muzeul; au fost deci 15 ani de cercetare, colecționare de artefacte, s-a început lucrul cu copiii din comunitate, iar acesta a generat un tip de atelier pe care, ulterior, l-am oferit și celor care veneau din afara comunității.
Pe scurt, lucrurile s-au legat în așa fel încât, undeva prin 2016, am simțit că e nevoie de un muzeu. Nu ne propusesem așa ceva de la început, nicidecum, el pur și simplu s-a cerut. S-a cerut de către public, s-a cerut prin mersul proiectului; sigur, s-a început în curtea noastră, dar de la un moment dat, a fost nevoie de un spațiu și un timp dedicat cu totul poveștii, expunerii de artefacte, dar și primirii de grupuri de vizitatori. La muzeu avem acest timp, sâmbătă și duminică sunt zile în care muzeul este deschis pentru vizite individuale, în rest primim multe grupuri de copii. Cam așa, ușor, ușor, organic, s-a născut ideea Muzeului-Atelier Școala de la Piscu, care funcționează deja de un an și jumătate și este foarte iubit de public.

Care au fost provocările cu care v-ați confruntat în ridicarea muzeului și cum le-ați depășit?

Provocarea principală a fost, bineînțeles, cum finanțezi un astfel de proiect, pentru că suntem un ONG foarte mic, resursele noastre umane și materiale sunt mici, prin urmare, nu ne-am permis un proiect european din niciun punct de vedere, știam că nu este o soluție pentru noi, și atunci, cu multă încredere și cu un entuziasm care s-a dovedit a fi contagios, am încercat să găsim resurse puțin câte puțin, printre prieteni, printre vizitatorii locului, persoane private, firme mici și mijlocii, oameni care și-au dorit să contribuie la ridicarea acestui spațiu, acestui muzeu, care, aș zice eu, s-a născut din dorința unei comunități generate ad-hoc de povestea de la Piscu.
Muzeul s-a construit realmente cu resurse adunate puțin câte puțin. Am inventat tot felul de campanii, încercând să punem în slujba muzeului tot ce obișnuiam să producem, de la cărți până la gravuri, până la sculptură, pentru 2-3 ani, toate au fost puse în slujba acestui proiect. Am avut campania Gravura ta pentru muzeu, campania Cartea ta pentru muzeu, campania Metrul tău pentru muzeu, în care invitam diverși cunoscuți să achiziționeze un metru cub necesar construirii muzeului – trebuia să strângem 80 de metri cubi de lemn ca să pornim șantierul -, și ofeream în schimb un workshop cu prietenii la Piscu. A fost un demers foarte creativ, dar care, iată, în mod surprinzător, a făcut posibilă ridicarea unei astfel de clădiri.

Trebuie să menționez un aport foarte important pe care l-a avut breasla arhitecților, prin reprezentanții ei, studenți și profesori, pentru că proiectul muzeului a pornit de pe băncile Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București. A fost inițial un proiect de semestru al unei grupe de studenți, conduși de arhitecții Cosmin Pavel și Mihnea Simiraș, la clasa profesorului Ștefan Ghenciulescu. Acolo s-a născut macheta muzeului, primul proiect, care este foarte aproape de ceea ce s-a realizat în sit.
Proiectarea a fost dusă la detaliu de Cosmin Pavel și Cristina Constantin. Ei au fost cei care au și urmărit șantierul; studenții au participat și la clădirea muzeului, în anumite etape, și pentru ei a fost o ocazie cum rar se întâmplă, ca ceea ce proiectezi tu, ca exercițiu de învățare, să se pună în operă și, într-un final, să poți veni în weekend cu prietenii să te bucuri de un edificiu la ridicarea căruia ai participat. Suntem foarte recunoscători acestui grup de arhitecți care a sprijinit ridicarea muzeului nostru și, ca o mică recunoștință, studenții de la universitățile de Arhitectură au intrare liberă la noi la muzeu; cu multă plăcere, găzduim adesea evenimente ale arhitecților și ne bucurăm că spațiul este iubit și adoptat de această breaslă.
A fost și premiat în 2021, la Anuala de Arhitectură, organizată de Ordinul Arhitecților din România, cu distincția Cea mai bună clădire de interes public. Ne-am bucurat foarte mult pentru arhitecți, pentru că a fost un voluntariat prelungit, care a cerut multă implicare și acest premiu a fost răsplata lor pentru tot sufletul pus la proiectul nostru.

Sunt datoare să menționez și contribuția unei firme mai mari, am menționat până acum instituții mici sau persoane private. Am avut și o contribuție importantă din partea Kaufland România. Ei chiar glumeau așa – muzeul nostru are o amprentă pătrată -, și ei spuneau, iată, voi ați avut o cutie și noi am venit și i-am pus capacul. A fost puțin diferit, capacul exista deja – acoperișul – dar nu exista zona de ferestre și zona de instalații, fără de care n-aveam cum să deschidem muzeul către public. Practic, atunci când Kaufland a apărut în peisajul nostru, muzeul era un mare foișor, foarte plăcut și în acel stadiu, dar impracticabil, bineînțeles, pe timp de iarnă sau în alte contexte. Cu ajutorul Kaufland, am închis cu sticlă muzeul și cine a fost la Piscu știe că lumina naturală este prezentă în muzeu în orice moment, este practic o clădire cu pereți de sticlă. Acestea au fost aduse de Kaufland România și suntem recunoscători pentru acest sprijin.
Multă colaborare și multă prietenie am avut și din partea Asociației “Ivan Patzaichin Mila 23”, care a sprijinit puternic proiectul nostru.

Ce v-ați dori să inspire vizitatorilor acest muzeu?

Pentru noi, acest spațiu este un loc în care încercăm să formăm publicul pentru vizita în muzeu, în general. Mă refer în special la copii. E un loc mai prietenos, mai destins puțin decât alte muzee. E un loc în care, spre exemplu, nu avem vitrine, obiectele sunt foarte aproape de vizitator. Avem un amfiteatru, în centrul muzeului, în care ne putem strânge, putem povesti, avem o zonă ludică, o zonă tactilă, în care copiii se pot juca liber cu jucării de lut.
În fine, este un spațiu în care, de obicei, copiii se simt bine, dar încercăm să ne folosim de această stare de spirit ca să explicăm puțin rudimentele vizitei la muzeu. Setăm de la bun început niște reguli clare pe care le explicăm și încercăm să-i ajutăm să simtă că muzeul este un loc în care descoperim o poveste, un spațiu în care descoperim istoria, un context în care putem primi inspirație și ne putem manifesta creativ.

Avem o zonă a muzeului dedicată atelierelor, pe care copiii o accesează fervent și care, sigur că ar trebui să existe în orice muzeu, adaptată patrimoniului specific. Vizitatorii noștri se pot iniția în trei tipuri de preocupare artistică și de meșteșug: ridicarea de vase la roata olarului, pictură pe ceramică și linogravură.
Muzeul de la Piscu este un spațiu în care noi sperăm să contribuim la formarea unor generații mai apropiate de muzee, mai apropiate de patrimoniul cultural, mai conștiente de faptul că acest patrimoniu trebuie ocrotit și că el nu poate trăi decât prin atașamentul și afecțiunea noastră. Ne dorim, de asemenea, ca locul să se facă util și pentru alte proiecte care își caută un cuib, un loc în care să se desfășoare întâlniri, mici concerte, piese de teatru, un hub cultural, aș spune, cu specific de patrimoniu țărănesc, o chestie inedită, care văd că este dorită și iubită de către public.

Cum îi apropii pe copii și de arta contemporană expusă în cadrul muzeului?

Muzeul are o zonă de expunere temporară, o zonă pe care de obicei o dedicăm artei contemporane. Am avut trei expoziții, în care am avut o serie largă de tehnici, de la sculptură, la instalație video, la instalație de obiect, pictură, fotografie. Fiecare dintre aceste trei expoziții a prilejuit discuții și încercări de a apropia copiii de arta contemporană.
Mă voi referi acum doar la expoziția “Război și pace”, în care am avut șase artiști, șase lucrări, fiecare dintr-o altă familie de expresie. Am avut sculptură cu Mircea Roman, pictură- Bogdan Vlăduță, Florentina Voichi și Daniel Cauia. De asemenea, am avut instalație video cu Mircea Cantor și am avut o instalație de obiect a sculptorului Virgil Scripcariu, care este și creatorul expunerii permanente din muzeul nostru și conducătorul proiectului.

Fiecare dintre aceste lucrări a fost un prilej de a ajuta copiii să pătrundă puțin acest tip de exprimare pe care îl are arta contemporană, de a sparge anumite clișee de decodare a imaginii pe care ei le dobândesc involuntar din toată avalanșa de imagine la care sunt supuși cotidian, din media, din zona de reclame. Ei sunt asaltați vizual și, de la un moment dat, formați de universul pe care îl frecventează cu voie sau fără voie. Și atunci nu te poți aștepta ca ei să înțeleagă, să rezoneze, să respecte chiar arta contemporană în lipsa unui demers de a le explica puțin cum citim aceste opere de artă. Și, odată ce deschizi această cutie cu ei, copiii sunt foarte receptivi și sensibili, îi poți câștiga.

Lucrarea lui Mircea Roman, Pieta, a generat nenumărate discuții. Lucrarea de un dramatism profund, personajul feminin, nud până la brâu, ține în poală, personajul masculin rănit, într-o evidentă suferință, sigur, o interpretare a compoziției clasice Pieta. Copiii râdeau, pentru că, sigur, personajul era nud până la brâu, ceea ce, pentru ei, era teribil de amuzant. Nu reușeau să se conecteze. Și atunci, îi așezam așa, în cerc, în jurul lucrării, și încercam cumva să sting această primă reacție și să îi ajut să înțeleagă; îi rugam să privească chipul personajelor în primul rând și îi invitam să găsim cuvinte cheie, care, sigur, ne duceau într-o zonă deja serioasă: „suferință”, „iubire”, „teamă”, „neputință”, în fine, legam cumva demersul expozițional și de contextul istoric actual, războiul din Ucraina. După vreo 10 minute de discuții și încercări de a-i aduce în realitatea lucrării de artă din fața lor, atmosfera se schimba cu 180 de grade și copiii începeau să înțeleagă și să empatizeze cu starea personajelor. Copiii au nevoie de acest ghidaj.
Apoi, aveam trei lucrări de pictură: aveam pictură abstractă- Florentina Voichi, apoi un demers ușor expresionist al pictorului basarabean Daniel Cauia și o lucrare conceptuală semnată de Bogdan Vlăduță.

Iată, cele trei piese mă ajutau să descos puțin diferite tipuri de expresie, posibile chei de înțelegere pentru aceste lucrări. Și iată, deja trei lucrări cu care le oferim niște instrumente. Sper eu că, după întâlnirea cu expoziția de la Piscu, copiii care vor merge în viitor într-un muzeu, poate vor înțelege mai mult, poate vor ști, în primul rând, că o lucrare de artă se cere gândită, se cere trecută prin mintea și prin sufletul meu de receptor, de partener de dialog al artistului.
Lucrarea care le aducea cea mai mare bucurie copiilor era cea a lui Virgil Scripcariu, intitulată Car, o instalație de obiect construită de artist din piese etnografice, o albie mare, de lemn, veche, pe patru roți, pe care artistul a umplut-o cu grâu, iar în acest grâu erau așezate niște pâinici, care aveau înfipte creioane, în chipul unor mașini de război de jucărie. Era vorba, de fapt, de război, de joaca de-a războiul, de resurse, de fuga de război, toate laolaltă, însoțite de un text pe care artistul l-a scris cu cărbune pe perete, în vecinătatea lucrării. Copiii aveau voie să se joace cu acest grâu, să pună mânuța și să se bucure de textura boabelor de grâu, să manevreze piesele din albie. Sigur că, în cursul acestui joc, eu le povesteam un pic despre ce e vorba, dacă erau mai mărișori chiar le citeam textul scris de artist. Iată, cam așa gândim apropierea copiilor de arta contemporană la Muzeul-Atelier Școala de la Piscu.