Am stat de vorbă cu artistul Giuliano Nardin despre cea mai recentă expoziție personală, organizată în colaborare cu H’Art Gallery, un demers artistic ce cuprinde lucrări realizate pe parcursul a două decenii de activitate artistică neîntreruptă. Expoziția, găzduită la „castelul Lahovary”, poate fi vizitată pe bază de programare până la sfârșitul lunii mai.

Angela Izvercian: Poți să ne vorbești despre contextul care a generat expoziția de la „castelul Lahovary”?

Giuliano Nardin: O pură întâmplare. Spațiul urma să intre în renovare după expoziția Dan Popescu, lucru care nu s-a mai întâmplat, și am profitat de ocazie.

A.I.: Cum completează această expoziție demersul tău artistic?

G.N.: Nu știu dacă “completează“ e un cuvânt potrivit în acest context. Expozițiile au mai degrabă rolul de a face vizibil un demers artistic și, în cazul de față, spațiul generos și-a făcut din plin treaba.
În linii mari, de când am terminat facultatea, în 2003, am avut trei perioade destul de bine delimitate, 2003/2010 (o perioadă mai puțin reprezentată în cadrul expoziției), 2010/2017 (interval în care am renunțat la culoare și care a stat la baza a tot ceea ce a urmat după) și perioada de după 2017, în plină desfășurare și care constituie grosul expoziției. M-am străduit în cadrul expoziției să conturez pe cât posibil momentul prezent și să-l justific stilistic.

A.I.: Poti să ne povestești pe scurt ce semnificație are fiecare perioadă în parte? Care sunt particularitățile fiecărei etape?

G.N.: Primul capitol debutează cu licența, cu faptul că nu mi s-a permis să-mi expun lucrările la expoziția de final, cu faptul că la momentul respectiv erau două galerii în București și cu nici una din ele nu am reușit să mă înțeleg, cu anumite cataclisme din viața personală. Am avut teme, după au dispărut, am expus câțiva ani în propriul atelier, am lucrat preponderent ulei. A fost o perioadă care, în linii mari, a stat sub semnul exclamației.

Din 2010 filmul s-a schimbat complet. Am rămas fără atelier o vreme și, la un moment dat, mi-am dat seama că am niște lipsuri atât de mari că fie mă las de pictat, fie mă apuc de altceva. Așa că am luat totul de la zero, treptat am renunțat la culoare, n-am mai expus vreme de 7 ani, am dispărut complet de pe radar. A fost o perioadă care în linii mari a stat sub semnul întrebării.

Din 2018 am început colaborarea cu Dan Popescu și, pe fundația care era deja săpată, am făcut ceea ce în linii mari se poate vedea acum în Dorobanți 39.

A.I.: Expoziția ocupă etajele 1 și 2, plus mansarda. Ați intenționat de la bun început să ocupați tot spațiul sau a fost o decizie spontană?

G.N.: Da, clar, din partea mea cel puțin. Ar fi fost meschin și lipsit de sens pentru mine să nu folosesc la maxim spațiul, mai ales că aveam cu ce.

A.I.: Cu ce provocări te-ai confruntat în timpul panotării?

G.N.: Frigul. Am avut o neliniște firească înainte de panotare, știam cât e de mare locul și nici nu aveam vreo idee anume despre ce lucrări o să pun și în ce fel anume; în mod evident riscul să iasă ceva confuz era destul de mare. Odată ce m-am dumirit că peretele mare dintre etaje îl fac alb-negru, lucrurile s-au legat de la sine.

A.I.: Cum și-a pus amprenta spațiul asupra discursului artistic?

G.N.: Presupun că întrebarea se referă la felul în care spațiul și-a pus amprenta asupra expoziției. Într-un mod foarte puternic, nu este un element neutru, e plin de accidente, nu poate fi ignorat. Trăiesc cu sentimentul că, atât cât mi-a permis înțelegerea, m-am folosit de el din plin.

A.I.: Privind retrospectiv cum ai descrie întreaga experiență?

G.N.: Experiența organizării expoziției? E o ocazie unică în viață, cel puțin așa cred. A fost obositor, ca să fiu delicat; am abordat-o așa cum o fac cu orice pictură. E practic o altă lucrare de-a mea la care am stat puțin peste două săptămâni și cu folos aș zice.

A.I.: Personajele care populează universul nardinian au fost descrise de Gili Mocanu ca “Umanoizi rătaciți […] în căutare de noi orizonturi.” Ce semnificație au pentru tine aceste personaje?

G.N.: Nu Gili a spus asta, cuvintele îmi aparțin, dar asta e lipsit de importanță. Nu prea mă pricep la semnificații, mă și sperie puțin cuvântul; nu știu, tot ce pot să-ți spun este că sunt intim legate de tot ceea ce sunt eu.

A.I.: Aș îndrăzni să te întreb cum ai descrie felul tău de a fi?

G.N.: Tot ce pictez e cât se poate de personal, nu sunt granițe între felul meu de a fi și lucrările mele. Cine nu reușește să mă cunoască din ceea ce vede pe pereți nu poate să mă cunoască oricum. N-am bichon de plimbat, n-am echipă favorită de fotbal, n-am mâncăruri preferate, tot ceea ce contează se poate vedea în sala de expoziție.

A.I.: Care este mesajul pe care dorești să îl transmiți prin arta ta?

G.N.: Nu am nici un mesaj de transmis, nu cu asta mă ocup. Arta mea e felul meu de a fi.

A.I.: Expoziția poate fi vizitată pe bază de programare sau în cadrul tururilor ghidate susținute de Dan Popescu. Ce îți dorești ca privitorul să experimenteze/simtă/vadă atunci când interacționează cu arta ta?

G.N.: Nu am dorințe de felul ăsta, treaba mea s-a terminat atunci când lucrarea e gata. Și-apoi e complicat cu ce simt oamenii, dacă îți bați capul cu treburi din astea n-o mai scoți la capăt.

A.I.: Există ceva ce ți-ar plăcea să experimentezi, dar încă nu a apărut contextul potrivit?

G.N.: Firește, încă n-am murit. N-aș putea să nominalizez, dar mă consider o persoană deschisă.

A.I.: Cum vezi parcursul tău artistic în următorii ani?

G.N.: Nu mă aventurez atât de mult în viitor. De cele mai multe ori ziua de mâine e bine ascunsă-n ceață.