Radu Tudor Panait provine dintr-o familie de artiști. Născut în București în 1985, Radu a studiat sculptura în cadrul Universității Naționale de Arte din București (2007). Ulterior, a urmat un masterat la Accademia di Belle Arti di Carrara, Italia, completat cu studii de masterat la UNArte București.
Radu Panait a obținut numeroase premii (Premiu special – Tabăra de sculptură din Sassetta, Italia – 2010, Premiu special – Tabăra de sculptură din Volterra, Italia – 2010). Totodată, a fost sculptorul căruia i-a fost încredințat proiectul reconstituirii chipului lui Mihai Viteazul („Fizionomii unificatoare «Toți în unu». Povestea unui proiect de țară”, Palatul Suțu, București – 2017), lucrare ce a intrat în colecția Muzeului Municipiului București.
De-a lungul timpului, Radu Panait a avut multiple expoziții personale și de grup, cele mai recente fiind: ART HALLE – “HUMAN BEHAVIOUR” 2019, ATELIER 35 – “TROPHY HUNTER” 2019, CAROL 53 – “OAMENI ȘI BOMBE” 2021, EFORIE COLORAT – REZIDENȚA ARTISTICĂ 2021, ARTSAFARI 2021, MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN “REALITĂȚI NEFERITE” 2022, HYBRID ART FAIR MADRID 2022, ART SAFE – “LUST IS IN THE AIR” 2022, “FATUM/ I made this reality”, Teatrul Nou 2022.

Sculptura a fost o întâmplare sau mai degrabă o alegere proprie?

Și una, și alta. Privind acum, atunci a fost o alegere. Așa am crezut, însă s-a ajuns și prin întâmplare. Nimic nu e controlabil total. Să spunem că am desenat peste medie de mic. Părinții mei fiind artiști, au fost chemați la o ședință în clasa a doua. Li s-a spus că sunt talentat și că îi moștenesc. Acasă tata a rupt creioanele și mi-a luat tot ce putea să mă facă să nu mai desenez. Am ripostat și am luat câteva sănătoase. Nu am mai pus creionul pe hârtie pentru a desena până într-a opta. Asta era frica părinților mei: să nu ajung ca ei, să nu fiu sărac. Eu nu am resimțit sărăcia. Când se rupea mingea, o coseam. Era bine pentru mine. Frica era la ei.

Și într-a opta a venit departajarea la liceu, în funcție de note. Făcând școala la centru, unde erau pretenții, la clasă aveam 7, la examen aveam 9. Dar veneau provincialii cu 10 pe linie și nu știau să citească. În afară de sudură aveam șansa unui liceu de vocație la care examenul era luat în calcul ca medie generală a notelor. Era singura mea șansă de a-mi mări media. Am desenat după 7 ani de pauză. Am dat examenul pentru a intra la Liceul de Arte Plastice “Nicolae Tonitza”. În funcție de notă și de alegerea secției la care voiai să intri, erai repartizat. Acolo a fost într-un fel, alegerea alor mei fiind pe primele locuri: Design sau Grafică publicitară/computerizată – tot ce vedeam că poate să fie de viitor. Eu voiam la Sculptură. Era a opta opțiune pe care am trecut-o. Știam că sunt pregătit și am avut încredere în mine. Am dat cele trei probe. Lângă mine era o colegă ce mi-a cerut un pic ajutorul. Ea a luat 10 la toate probele. Eu am luat 6, 7 și 8. Având medie mică nu am fost repartizat la primele opțiuni de pe listă, ci tocmai la a opta, la Sculptură. Odată ce am intrat la Tonitza, totul era interesant pentru mine și observam… După primul an de liceu am câștigat două tabere de sculptură în lemn și în piatră. După al doilea an, am fost olimpic. Atunci ușor, ușor gândul alor mei de a deveni medic sau avocat s-a năruit.

Aș vrea să vorbim, te rog, despre etapele procesului tău creativ, de la idee/sursă de inspirație până la momentul finalizării unei lucrări.

Sursa de inspirație este viața. Suntem suma experiențelor noastre de viață. Poate că aleg o temă, un subiect într-un anumit moment în care empatizez mai mult. Deci, alegerea propriu-zisă se poate spune că este făcută spontan.
Apoi urmează, de regulă, o documentare a ideii de bază. Cel mai mult mă interesează să văd cum au simțit alții să o reprezinte. Nu de puține ori am descoperit că lucrarea din capul meu, așa cum o vedeam foarte clar în minte, a fost deja realizată cu un an sau cu 400 de ani înainte. Multe lucrări pe care le-am întârziat cu anii, au fost apoi făcute de altcineva. Probabil că aici intervine și accesul la o conștiință colectivă.
Odată ce mă apuc de realizarea unei lucrări, de cele mai multe ori, 99% din imagine este deja modelată în minte și ca într-un program 3D pot să o învârt în cap și să mi-o imaginez în detaliu. Momentul în care o și realizez, schimbă doar subtil, finalul lucrării. Niciodată nu mă apuc să fac ceva mânat de un sentiment și să văd apoi ce iese ca la sfârșit, când mă întreabă cineva: “De ce așa?”, să nu știu să răspund sau să spun: “Așa a vrut artistul”.
Realizarea în sine este meserie. Artă este tot timpul, este modul cum vezi viața. De aceea, înțeleg că oricine poate să fie artist și cred în asta. Nu sunt de acord cu cei care se numesc artiști fără să știe limbajul pe care au ales să-l folosească sau prin intermediul căruia au ales să-și exprime latura artistică interioară.
Restul este meserie și muncă. Subtilul intervine atunci când simți în ce material (piatră, lemn, metal etc.) ideea ta ar prinde mai multă viață, dar până acolo trebuie să cunoști materialele pentru a putea să faci alegerea corectă.

Atunci când creezi cât de mult pui accent pe spontaneitate? Dar pe cercetare?

Cred că totul este spontan, pentru că totul este o descoperire și o trăire de moment. Nu cred că același artist poate face aceeași lucrare, identică, și marți, și joi. Asta se observă atunci când o face repetitiv, iar ceva iese diferit de fiecare dată. Stările omului fluctuează, iar asta dă tonul și vibrația de moment a lucrării. Deci, este vorba despre ceva concret ca idee, studiată poate, dar care prinde viață din spontanul momentului. Ideea se formează în timp printr-un cumul de factori și poate fi reprezentată într-un infinit de modalități. Starea de moment naște forma.

Cum reușești să aduci în fața privitorului ceva diferit, să fii original?

Fac asta? Nici nu știu. Nu caut asta, oricum. Caut doar să fac ceva în care cred, care are o anumită importanță pentru mine și pe care consider că este bine să o împărtășesc cu toți.

Aș dori să știu mai multe despre întreaga experiență până când ești pe deplin mulțumit de rezultatul final în privința unei lucrări. Spune-mi, te rog, când știi că o lucrare este gata și nu mai trebuie să intervii asupra ei?

Niciodată nu știu. Nu am lucrare personală pe care să o fi făcut în mai mult de 5 zile referindu-ne la partea de creație; procesul tehnologic de a o transpune în piatră, lemn sau alt material, poate dura și luni.
Totul se sedimentează ca idee și ca formă, apoi mă apuc de lucrare, dar e acel moment care îi dă forma finală. Încerc, când sunt mulțumit de acea imagine, să o fotografiez în memorie, iar starea de a doua zi să nu mă devieze de la acel traseu, pentru că altfel nu s-ar termina niciodată. Fiecare lucrare este un cadru dintr-o imagine în continuă transformare.

Ce ne-ar spune operele tale, dacă ar putea vorbi?

Lucrările mele strigă: “Ajutor!” și este ultimul strigăt de multe ori. Fie înțelegem, fie am pierdut. Este clar că nu suntem în poziția în care să spunem: “Las’ că mai merge”. Realitatea mă inspiră. Nu mă pricep la climat sau alte studii, dar dacă, ca român neaoș, pot face un grătar în tricou, în noiembrie, la 26 de grade, mă gândesc că ceva nu e acolo unde trebuie. Îmi pot aduce aminte că la această dată mă chinuiam să îmi formez un derdeluș.

Lucrările tale trag un semnal de alarmă privitorilor. În fapt, cât de important este pentru tine să transmiți un mesaj prin intermediul lor?

Este singurul motiv pentru care fac lucrările. Odată ce am ideea și o văd, o simt, nu îmi mai trebuie decât să o împărtășesc altora, dar nu verbal, ci prin acest limbaj artistic. Nu fac nimic pentru mine. Totul este comunicare, iar arta fiecărui artist este limbajul prin care a ales să se exprime. De aceea, se și studiază neîncetat pentru ca vocabularul să fie cât mai diversificat și complet. Unii redau un sentiment printr-o pată de culoare. Alții, printr-o formă. Să ai idei și sentimente complexe te face artist. Să le și expui coerent privitorului, te face un bun meseriaș ce a studiat limbajul artistic și îl poate controla în subtil.

La un moment dat îmi spuneai că unele persoane consideră lucrările tale “un pic dark”. Tu cum ai descrie arta ta?

Fiecare e liber să vadă, să simtă și să interpreteze prin filtrul lui. Încerc ca reprezentările ideilor mele doar să deschidă drumul privitorului, pe care ulterior, fiecare să și-l construiască. Mă gândesc că orice problemă are mai multe rezolvări. Eu doar pun problema, apoi fiecare își găsește soluția.
Arta mea este rară, din păcate, pentru că am foarte rar prilejul să mă exprim și atunci refulez. În timpul în care lipsesc din atelier, mi se întâmplă o sumedenie de experiențe, care generează și mai multe gânduri. Am tendința să le comasez pe toate într-o lucrare. Știu că nu este bine, de aceea renunț la multe.
Vreau doar ca arta mea să aibă idee și sentiment și să-l și transmită. Nu știu cât de bine reușesc, dar acesta este scopul meu: să comunic prin artă, prin imagine.

Ce-ți oferă arta ție personal ca om? Dar ca artist?

Nu-mi oferă aproape nimic. Eu ofer. Așa o văd: când pot, fac și văd și alții ce idei îmi trec prin cap, pentru mine – adevărul meu. Pentru alții sau cum ajunge la alții – habar nu am. Aș vrea să nu mă impun, dar să dau tonul. Apoi fiecare să vadă prin propriul spectru, filtru.

Uneori artistul oferă publicului ceea ce se cere. Ai putea alege să creezi după preferința privitorilor în detrimentul stărilor/dorințelor tale?

Categoric nu. Nu există șef peste arta mea, mai bun ca mine. De aceea, nu cer bani de trai pentru arta mea. Când faci asta, o faci pentru supraviețuire. Apoi îți pierzi arta, adică crezul. Pe scurt, sufletul.

Faci artă pentru tine mai degrabă decât pentru ceilalți?

Nu, nu mai fac pentru mine decât în mică măsură. Cea mai lungă perioadă fără artă a fost de 6 ani. Nu este vorba de bani. Banii se fac, dar eu am simțit că arta nu se vinde ieftin.
Am simțit asta raportat la cât simt că investesc în ea.

Am înțeles că ai avut o perioadă de pauză de câțiva ani în privința activității tale artistice. Ce ai simțit în tot acest timp în care te-ai îndepărtat de artă?

Nu m-am îndepărtat de ea. Am pus-o pe pauză după un calcul matematic în care eu trebuie să-mi duc viața de zi cu zi, dar arta a fost în mine. După 6 ani am explodat. Am făcut rost de trei butuci de nuc. Am tăiat cu drujba în dormitor, am cioplit. Am continuat și mi-am făcut 4-5 lucrări. Apoi le-am dat foc parțial pe bloc, pentru că aveam ideea asta.

A fost ca o revoltă împotriva celor care nu au fost de acord cu drumul tău de artist?

Am simțit nevoia să creez ceva. Nu, nu era o revoltă îndreptată către ceilalți. Nu îmi păsa prea mult de opinia publică în ceea ce privește arta mea. Era o refulare. Nu pot sta fără artă. 6 ani pare că au fost limita mea. Nu sunt artist și nici sculptor al zilelor noastre. Este prea vag conceptul de artist, mai ales de sculptor.

Ai studiat la un moment dat în Italia. De ce nu ai rămas acolo? De ce nu ești azi acolo să faci artă?

Este o iluzie cu care am plecat și în care am crezut. “Agonie și extaz” (n.n. roman biografic bazat pe viața lui Michelangelo Buonarroti) a fost a doua carte pe care am învățat să citesc, în afară de Biblie. A fost cartea mea. Viața lui Michelangelo a fost un etalon. La 21 de ani eram în Carrara – Italia și îmi trăiam visul. Acolo pășiseră cei mai tari dintre cei mai tari. Numai că nu era deloc așa. Era sumbru. Nu era elita. Erau cei care dau cu ciocanul în munte să îl spargă. Se făceau lastre pentru pavimente, nu sculptură. Tehnologia preluase parnasul artistic numit Carrara.

Înțeleg că nu a fost mediul propice în care să te dezvolți ca artist…

Nicidecum în acei ani de criză. Vorbim despre 2007-2011. În cadrul școlii, ca la noi, după 25 de ani încă duceai cafeaua profesorului, ca asistent. Nu era chip să rămân. Mi-am dat seama, în cei patru ani petrecuți acolo, că tot ce este “murdar” în sistemul nostru este copiat de la ei și nici măcar în întregime.

Nu a fost să fie în Italia, dar dacă vorbim despre România, ce ți-ai dori să-ți ofere mediul artistic din țară?

Să îmi ofere? Sau să ofere artiștilor? Totul. Vezi țări ca Franța, Italia, Anglia, S.U.A. etc. care fac miliarde din artă. Mediul artistic de la noi ar trebui să ofere un spațiu de creație, materiale și să lase arta să se întâmple, iar după să o promoveze și toți ar câștiga. Ar fi simplu. Eu asta aș face. Avem centre culturale peste tot, relații, fonduri etc.

De foarte multe ori când intră într-o galerie de artă contemporană, publicul își pune celebra întrebare: “Asta-i artă?”. De ce consideri că arta de azi este o provocare pentru privitor?

Privitorii au devenit o provocare pentru artă, mai degrabă. Arta este studiată în școli de către cei care vor să fie artiști. I se poate observa evoluția, este înțeleasă și redată ulterior, de către profesioniști.
Publicul este problema. Vine din alt domeniu, fără să fi avut vreodată în viață mari tangențe cu arta și se așteaptă să o înțeleagă. Este ca o limbă străină pentru ei, poposiți cu avionul într-o țară cu un popor despre care nu știu nimic și care mai are și un milion de dialecte sau tot atâtea dialecte câți vorbitori. Băștinașii se înțeleg între ei, pentru că au la bază aceeași cultură. Tu, venit din afară, nu poți să te întrebi: “Ceea ce vorbesc ei se poate numi o limbă? Are vreun sens?” Răspunsul este da. Este cea mai veche limbă cunoscută, este limbajul universal, dar pe care tot mai puțini îl studiază.
Pe scurt, arta nu are nicio problemă. Ea va exista și atunci când nimeni nu o va mai înțelege.

Majoritatea oamenilor ar putea considera că arta trebuie să fie o întruchipare a frumosului/perfecțiunii. Tu ce crezi?

Este nevoie. Tot timpul a fost nevoie de idealizare, însă mi se pare perimată ideea de a duce sus, unde nu este, omul contemporan. Este mai degrabă șobolan, cobai, experiment sau orice altceva, nicidecum o întruchipare ideatică, ceva egal cu divinitatea. Nu se poate spune că arta a evoluat în reprezentarea omului ca ființă supremă. Arta este oglinda realității din care se inspiră. Este regula asta. Diferența este cât înțelegem din realitate, cum ne raportăm la ea. Asta încerc să fac: să deschid ochii asupra unor probleme stringente care sunt ignorate.

Din postura de consumatori de artă, ajungem să ne întrebăm uneori ce anume transformă ceva într-o operă de artă. Putem considera artă orice face sau spune un artist?

Filosofic vorbind, da. E ușor să spunem asta în contextul de dinainte în care privitorul neinstruit nici nu poate să discearnă între o artă coerentă și una făcută la plesneală. Discursul se ține între cei care o studiază și o fac. Un ochi profesionist vede micile sau marile defecte de exprimare ale altuia ce îi vorbește limba. Restul doar ghicesc, le place sau nu cum sună. Ce se vorbește de fapt, rămâne de studiat.
Sunt și mulți autodidacți, care studiază fenomenul cu interes, sunt pasionați să știe, să afle, să înțeleagă și nici atunci nu își dau cu părerea, ci doar observă cu atenție, ca să mai învețe ceva. Cei care nu știu mai nimic cred că știu cel mai mult și aceia sunt cei mai vocali.
Cum poți judeca sentimentul unui om, pus pe hârtie, pe pânză, zgâriat pe un perete sau cioplit? Ca privitor poți doar să îi cauți sensul. Faptul că tu ai fi făcut diferit, nu înseamnă că acela a greșit. De aceea, nu cred că arta se poate defini prea concret, ci se poate critica doar subtilitatea meseriei ca tehnică și abordare a subiectului, între cunoscători.

Care sunt artiștii pe care îi apreciezi?

Îmi plac toți pe care îi descopăr și îi consider artiști. Dacă am ajuns să îi spun “artist” înseamnă că indiferent de modalitatea de lucru, mesajul a ajuns la mine cum trebuie și nu pot decât să respect un profesionist.

Care a fost cea mai mare realizare a ta?

Cea mai mare realizare a mea a fost atunci când mi-am dat seama, la 14 ani, că sunt prost. De atunci a început viața. Nu că aș fi deștept acum. Măcar e un început. E una dintre glumele mele preferate.

Ce așteptări ai de la tine ca artist?

De la mine mă aștept ca niciodată să nu fiu mulțumit cu ceea ce fac. Asta ar însemna resemnare, blazare și deci, stagnare a evoluției. Eu vreau să fiu neîncetat mai bun ca ieri. Nu mă interesează cine ce crede sau ce face. Nimeni nu este de judecat. Fiecare are limitele lui. Eu vreau să nu am limite cu mine.

Care sunt proiectele tale viitoare?

Proiectele mele sunt multe. Unele, din păcate, sunt expirate. Erau bune, potrivite acum doi-zece ani. Nu am putut să le fac atunci. Le-au făcut alții. Proiectul meu general este să înțeleg lumea în care mă aflu. Asta are două valențe benefice: să influențezi și să cunoști îndeajuns încât să nu te lași influențat, că arta de consum, de prestigiu, de valoare este peste tot. Dar oare vrei să fii “fericitul câștigător al unui loz necâștigător”, pe lungă durată?

Tu pe care dintre cele două valențe te axezi?

Eu îmi văd de treaba mea. Am în cap expoziții și muzee multe. Când am bani mai fac o lucrare să vadă și alții. În rest, trăiesc viața cu bune și cu rele ca toată lumea. Am pus pe foc schițe de proiecte, ca să mă încălzesc în atelier. Erau schițe bune pe care nu mi le mai amintesc. Când nu ai bani de lemne, arzi desene. Așa a ars, volum după volum, și colecția mea de artă, aproape completă.