Mădălina Zaharia (n.1985, Sighetu Marmației) este artistă vizuală și cineastă. Absolventă a Universității de Arte din București (Cinematografie și media, 2008), Mădălina și-a continuat studiile postuniversitare în cadrul Byam Shaw School of Art – Londra (Arte vizuale, 2010) și Royal College of Art – Londra (Grafică, 2012). 
Mădălina Zaharia a expus atât național, cât și internațional având fie expoziții individuale, fie de grup, precum: TristxtOTL(Ivan Gallery, București, 2022), DEBT. (Tintype Gallery, Londra, 2017), The Staging of an Exhibition, (Ivan Gallery, București, 2016), Programme 2 of Visions in the Nunnery (Nunnery Gallery, Londra, 2022), VIDEO+RADIO+LIVE (co-lateral event of the Art Encounters Biennial 2021; Casa Artelor, Timișoara; 2021), Secret Language (Ivan Gallery, București, 2021), So Far So Good (Budapest Gallery, Budapesta, 2020) Viral self-portraits (Moderna galerija MG+MSUM, Ljubljana, 2020). Locuiește și își desfășoară activitatea în Londra.

Cu toții avem o latură artistică. Povestește-ne, te rog, despre momentul în care tu ai descoperit această chemare către artă.

Pentru mine, un moment decisiv a fost întâlnirea cu mișcarea literar-artistică Dada care m-a făcut să înțeleg că arta poate funcționa în afara unui sistem estetic rigid. Eram studentă în clasa a X-a, la Mate-Fizică, iar ideea unei forme de expresie care să mizeze pe hazard, nonsens și iraționalitate mi s-a părut extrem de atractivă la vremea respectivă. Atunci mi-am dat seama, că drumul meu avea să ia o altă turnură, iar relația mea cu ‘realul’ și științele exacte va avea de suferit.

În orice formă de artă totul are o rădăcină. Sursele tale de inspirație care sunt?

De-a lungul anilor am fost influențată și m-am simțit aproape de multe demersuri artistice și literare, însă dacă ar fi să numesc doar câteva exemple, aș include probabil filmul lui Ion De Sosa ‘Androids Dream’ (2014), cartea lui David Graeber ‘Debt: the First 5000 Years’ (2011) și instalațiile video ale lui Jordi Colomer (mai ales lucrarea lui de la Bienala de Artă din Veneția 2017, ‘Unete! JOIN US!’).

Ce primează în demersul tău artistic: spontaneitatea sau cercetarea?

Ambele sunt la fel de importante – de regulă, începutul oricărui proiect nou trece printr-o perioadă intensă de gândire și cercetare. Ideile și conceptele astfel adunate intră pe parcurs în slujba unui mod de lucru spontan și intuitiv pentru a se putea apoi manifesta pe plan artistic și vizual.

Care este cea mai mare provocare în momentul în care lucrezi la o nouă expoziție?

Felul în care lucrurile ocupă și interacționează cu spațiul galeriei este una din preocupările mele principale atunci când lucrez la o nouă expoziție. Mă interesează enorm scenografia spațiului respectiv și modul în care acesta reușește să activeze relația publicului cu lucrările.

Cum ai descrie arta ta și cât de important este pentru tine să transmiți un mesaj?

Eu aș zice că practic o artă de tip discursiv, în sensul că pornesc de regulă de la o idee sau o experiență personală iar apoi mă folosesc de diferite medii și modalități de producție pentru a o traduce în plan vizual. Orice lucrare de artă transmite un mesaj, fie că acesta se manifestă la nivel conceptual sau estetic. În ceea ce mă privește, cred că mă situez undeva la mijloc, la egală distanță între rațiune și sublim.

Aș dori să știu ce alte mijloace artistice te tentează să explorezi în viitor. Există ceva ce ți-ar plăcea să experimentezi, dar încă nu a apărut contextul potrivit?

În ultima perioadă am început să lucrez din ce în ce mai mult cu film și aș dori să îmi extind cunoștințele și experiența în această direcție. Mă tentează foarte mult și domeniul scenaristic, mai ales în contextul artelor vizuale, și sper ca pe viitor să pot colabora și experimenta și în această sferă.

Faci artă de mai bine de 10 ani. Care este cea mai mare realizare de până acum?

Faptul că încă mai profesez în domeniu artistic după mai bine de 10 ani? Cariera de artist vine cu multe suișuri și coborâșuri, iar dorința de ‘realizare’ nu se numără neapărat printre preocupările mele curente. Este o diferenta între ‘a realiza’ și ‘a te realiza’ și cred că e sănătos să menținem distanța dintre ele.

Care sunt cele mai fascinante și mai provocatoare aspecte ale activității tale de zi cu zi ca artistă?

La prima vedere, activitățile mele artistice sunt destul de greu de delimitat de alte activități cu caracter administrativ: raspund la e-mailuri, lucrez la bugete, scriu aplicații pentru finanțări, contactez colaboratori. De multe ori partea creativă este rezervată momentelor intermediare, în ciuda faptului că ea reprezintă motorul principal din spatele acestei frenezii administrative. Menținerea unui echilibru între cele două moduri de lucru este într-adevăr o provocare.

Aș dori să știu care este satisfacția ta ca artistă. Îmi poți spune cum te împlinește arta ta?

Scriitorul Gabriel Garcia Marquez spunea: ‘scriu pentru ca prietenii să mă iubească și mai mult’, iar eu aș spune că fac artă pentru a-mi iubi prietenii și mai mult. Schimbul de idei și interacțiunea pe care o am cu colaboratorii și oamenii din jurul meu reprezintă cele mai mari satisfacții din cariera mea de artist.

Ulterior absolvirii Universității Naționale de Arte din București, ai continuat studiile la Byam Shaw School of Art și la Royal College of Art. Povestește-mi, te rog, ce anume te-a determinat să studiezi în Londra și cum a fost experiența în mediul academic britanic.

Am ajuns să studiez în Londra din pură întâmplare – m-am mutat acolo la începutul anului 2019 dintr-un impuls romantic și din dorința de a fi aproape de persoana iubită. Mediul academic britanic m-a ajutat apoi să-mi găsesc o comunitate și să-mi dezvolt interesele creative și artistice. A fost o perioadă foarte importantă pentru mine în care m-am maturizat și am progresat enorm.

Cum percepi mediul academic românesc în comparație cu cel britanic? Ce ai introduce în curricula noastră universitară?

Ar trebui să menționez că eu am părăsit mediul academic românesc de aproape 15 ani, așa că nu mai sunt foarte la curent cu situația actuală. Sunt convinsă că multe lucruri s-au schimbat în tot acest timp și nu aș vrea să fac sugestii în necunoștință de cauză. Dacă ar fi să fac o paralelă în linii mari între cele doua sisteme educative, aș spune că mediul universitar românesc era la vremea respectivă foarte mult axat pe dezvoltarea cunoștințelor teoretice, în timp ce mediul academic britanic încurajează mai mult o dezvoltare de tip practic, cu un pronunțat caracter individual.

Cum ai simțit trecerea de la mediul artistic din țară la cel din străinătate? Cum te-a ajutat să te dezvolți?

Și unul, și celălalt au avut un caracter formativ puternic pentru mine și din acest motiv încerc să mențin o relație strânsă cu amândouă. Mediul artistic din România a reprezentat prima mea interacțiune cu zona artei de pe poziția de participant activ și m-a pregătit pentru o posibilă carieră în această direcție. În schimb, lumea artei din Londra, prin caracterul ei vast și competitiv, m-a învăț să aleg unde anume vreau să mă poziționez în tot acest context și care sunt oamenii și instituțiile cu care vreau să lucrez și să colaborez pe viitor.

În prezent trăiești și lucrezi în Londra. De ce ai ales să activezi în U.K.?

Am ales să trăiesc și să lucrez în Londra din motive personale, dar și din dorința de a menține o legătură cât mai strânsă cu comunitatea mea de prieteni și de colaboratori de aici. În plus, m-a atras mult senzația de anonimitate și libertate care vine la pachet cu viața într-un oraș imens și mereu pus pe fugă.

De-a lungul timpului ai avut posibilitatea de a expune internațional. Cum a fost această experiență pentru tine?

Orice oportunitate de a expune, aduce cu sine o multitudine de posibilități și conexiuni. Pentru mine a expune internațional înseamnă, în primul rând, a interacționa cu noi audiențe și a iniția conversații și discuții diverse.

Producţia „Public Figure” – realizată în colaborare cu poetul și performerul Ryan Ormonde – a câștigat premiul pentru „Cel mai bun film din competiția națională” în cadrul Bucharest International Dance Film Festival 2021. Cum ai primit vestea și cum a influențat această nominalizare parcursul tău artistic?

Vestea ne-a luat total prin surprindere, mai ales că scopul nostru nu a fost neapărat să producem un film de dans. Pentru asta îi suntem extrem de recunoscători coregrafului britanic Daniel Hay-Gordon, care ne-a ghidat cu multă imaginație și răbdare. Faptul că am câștigat premiul pentru cel mai bun film din competiția națională ne-a încurajat să continuăm în această direcție, iar momentan suntem în lucru la un nou proiect colaborativ.

De curând ai avut cea de-a doua expoziție personală la Galeria Ivan, o importantă galerie de artă din București. Cum s-a conturat colaborarea dintre voi?

Pe Marian Ivan l-am cunoscut mai bine în 2014, când am lucrat împreună pentru standul galeriei din cadrul târgului de artă Frieze Masters din Londra. Așa am ajuns să ne împrietenim și să ne apreciem reciproc, pavând astfel drumul unei colaborări de lungă durată. În 2016 am avut prima mea expoziție solo din cadrul galeriei, ‘Înscenarea unei expoziții’, care pentru mine reprezintă unul dintre momentele cruciale și marcante ale carierei mele de artist.

Povestește-ne, te rog, despre cum a luat naștere ideea expoziției TristxtOTL.

Expoziția TristxtOTL a luat naștere, ca mai toate proiectele mele de altfel, dintr-o experiență profund personală. Demersurile mele artistice, de multe ori, sunt de fapt o modalitate de a mă înțelege și de a mă cunoaște mai bine, iar TristxtOTL a fost concepută din dorința de a analiza și a redirecționa propria mea relație cu sentimentul de tristețe. Mă fascinează faptul că societatea în care trăim ne îndeamnă mereu să ne eschivăm și să fugim de sentimente dificile precum amărăciunea și durerea, fără a ne oferi însă o modalitate eficientă de evadare. Mi s-a părut important să încerc măcar să descopăr ce se întâmplă atunci când, în loc să o reprim, îmi invit propria tristețe drept colaborator în procesul creativ.

Tristețea și durerea sunt emoțiile principale pe care le-ai explorat prin intermediul expoziției TristxtOTL. Tu cum gestionezi aceste sentimente în viața de zi cu zi?

Le gestionez făcând artă și încercând să le înțeleg din perspectiva unui discurs imaginativ și autentic. Nu reușesc mereu să le țin sub control, dar în felul acesta uneori descopăr noi modalități de a gestiona și de a interactiona cu realitatea înconjurătoare.

Cum simți scena de artă românească în prezent?

Cred că ea s-a dezvoltat și s-a diversificat foarte mult în ultimii zece ani și mă bucur nespus să văd atâtea spații și inițiative interesante activând pe scena locală.

Cum percepe publicul contemporan arta pe care o practici?

Îmi este greu să-ți dau un răspuns concret, pentru că nu am neapărat access direct la publicul lucrărilor mele. Singurii de la care primesc un răspuns imediat sunt fie prietenii apropiați, care de cele mai multe ori au o atitudine pozitivă și încurajatoare față de proiectele mele (sper că nu doar din politețe), fie familia și părinții mei, care sunt deseori puțin încurcați de ideile din spatele lucrărilor. Dacă ar fi să mă iau după cele două reacții, atunci cred că percepția publicului se află undeva între încurajare și confuzie – un punct bun de pornire, zic eu.

La ce proiecte lucrezi în prezent?

Momentan lucrez la o nouă colaborare cu poetul Ryan Ormonde – ‘The Uprising began with a Cup and Saucer’ – un documentar experimental liric care descrie eforturile de sindicalizare a unui grup de lucrători dintr-un cinematograf aflat în centrul Londrei (din care am făcut și noi parte). Este un proiect foarte personal, pe care sper să-l putem concretiza în a doua jumătate a lui 2023.