Interviu realizat de Evantia BARCA

Evantia Barca a discutat cu Gabriela Mateescu, artistă și inițiatoarea proiectului de documentare a atelierelor UAP din România despre motivația din spatele proiectului și ce înseamnă Atelierul pentru artiștii români.

Programul “La pas prin atelierele UAP” din România se desfășoară anul acesta în perioada 23 iunie- 16 iulie 2023 și include expoziții, dezbateri și circuite ghidate în clădirile Uniunii Artiștilor Plastici din București, Râmnicu Vâlcea, Arad și Timișoara. Zeci de artiști excepționali își vor deschide porțile către universul lor creativ: Atelierul.

Gabriela Mateescu este interesată de comunitatea artist-run și de modurile prin care artiștii se autoguvernează și creează împreună. Grupul pe care l-a format în urmă cu nouă ani, Nucleu 0000, are deja un portofoliu relevant de proiecte, majoritatea axate pe o practică bazată pe proces, pe creare de oportunități de întâlnire și colaborare în comunitățile artistice.
Gabriela a coordonat în 2022 o cercetare pentru revista ARTA despre spațiile artist-run din România și este inițiatoarea a mai multor proiecte educaționale și culturale, dedicate, de regulă, unor teme critice actuale.
De la diferențele de accesibilitate bazate pe gen, abordate o dată cu “Where is she?” (un proiect de sensibilizare a publicului cu privire la lipsa artistelor din colecțiile permanente ale muzeelor din România), la documentarea atelierelor UAP la nivel național și arhivarea acestor informații, demers menit să ridice gradul de conștientizare cu privire la importanța artiștilor pentru dezvoltarea comunităților.
Alături de Taietzel Ticalos a inițiat și coordonează proiectul “spam-index.ro”, o platformă de promovare a artei digitale românești, și Asociația Nucleu 0000, un colectiv de artiști reunit pentru a oferi oportunități de întâlnire bazate pe proces și colaborări.

Evantia Barca: La pas prin atelierele artiștilor din România are un dublu rol: de promovare a artei și de a pune în discuție publică problematica spațiilor de creație. Povestea acestor ateliere este, pe alocuri, un film de acțiune, cu bătălii legale, acuze de părtinire, retrocedări ilegale, proteste, negocieri pentru reamenajări sau solicitări de suplimentare. Care este acum situația acestor spații la nivel național? Câte sunt ele, cum pot fi obținute și cine le poate obține?

Gabriela Mateescu: Subiectul a devenit interesant pentru mine când am primit un atelier UAP, ceea ce s-a întâmplat la 9 ani după ce mă înscrisesem în Uniune. L-am primit pentru că era într-o stare avansată de degradare și fusese deja refuzat de mai mulți. Trecuseră aproximativ nouă ani de când terminasem facultatea și nu mai lucrasem în alt atelier, doar acasă, la laptop. Îl așteptam ca și când. Spațiul se află într-o clădire care, ca urmare a unei neclarități legale, ar putea să nu mai fie a artiștilor, deși creatori de toate felurile lucrează în ea de mai bine de 50 de ani. Acesta a fost pentru mine primul trigger.

Atelierul este un reper vital în viața unui artist și tocmai de aceea un subiect la care revenim constant în discuții. În toți anii aceștia, îmi povesteau colegi care au ateliere private cum le tot schimbă, fie pentru că se mărește chiria, fie pur și simplu pentru că sunt evacuați pentru că proprietarii doresc să vândă sau să închirieze la prețuri mai mari. Dinamica asta rămâne valabilă atât pentru locuințele private – ateliere în apartamente și case, dar mai ales pentru clădirile mari – să le zicem „industriale”. Acestea din urmă sunt mai potrivite, în măsura în care artiștii au nevoie de spații mari, largi, înalte, mai aproape de tipul de hală. Apartamentele de bloc sunt, din această perspectivă, oarecum nepotrivite. Artiștii vin, crează valoare, în tot felul de clădiri abandonate și devastate, le modernizează, aduc public și, în felul acesta, atrag atenția investitorilor, așa că în cele din urmă sunt evacuați. Aveam toate aceste întrebări în perioada în care povești de succes precum Fabrica de Pensule și Centrul de Interes din Cluj, atelierele de la ISAF București, atelierele de pe strada Popa Nan București din clădirea Mătasei Populare și altele asemenea veneau să demonstreze că, de fapt, se poate.
Ce n-am da pentru un atelier la UAP, ne ziceam între noi, unde să stăm fără grija că o să fim dați afară. Pur și simplu să avem un atelier la un preț pe care să ni-l putem permite.
Cam de aici am început să documentez atelierele UAP, spații de creație cândva importante, dar care s-au pierdut și ele, cu sutele, după Revoluție, în urma unor litigii sau a unor decizii administrative. Să zicem că ești în siguranță aici. UAP nu te dă afară din atelier, dar s-ar putea să te dea afară autoritățile. Vezi tu, Uniunea nu putea deține clădiri în timpul comunismului, deși era o instituție de succes, foarte bogată, care întreținea toți artiștii din țară. Clădirile de ateliere erau trecute sub numele diverselor instituții ale statului, deși multe erau construite chiar de Uniune. După Revoluție, clădirile au fost trecute în subordinea primăriilor locale sau a diverselor ministere. Multe altele au fost retrocedate. Fiind clădiri adesea centrale, aflate în locuri cheie ale orașelor, în general imobile de patrimoniu situate în locuri în care chiriile sunt foarte mari, primăriile au mai mult interes să dea artiștii afară sub diverse pretexte, cel mai adesea „renovare” sau „consolidare”, pentru ca, odată spațiile eliberate, artiștii să nu se mai întoarcă niciodată.

Evantia Barca: Ai documentat aceste situații, ai câteva exemple?

Gabriela Mateescu: Un incident recent, a avut loc, chiar anul trecut, la Constanța, unde primăria dorea să evacueze artiștii din ateliere. Artiștii s-au unit și au făcut o conferință de presă și mare vâlvă și, sub presiunea publică, atelierele au rămas sub administrarea UAP. Mai multe aici.

În 2013, un alt protest al artiștilor timișoreni în fața Primăriei semnala impactul pe care îl are majorarea chiriilor și riscul să fie pierdute câteva. Autoritățile spuneau atunci că „Primăria Timişoara nu e vacă comunală” pe care să o mulgă artiștii. Aceasta era viziunea lor asupra artiștilor, că sunt niște paraziți, și găseau rațional să alinieze chiriile pentru ateliere la „prețul pieței”. Ținând cont de poziționarea centrală a clădirilor, chiriile atelierelor ar fi trebuit să fie de mii de euro. Din nou, artiștii s-au unit, au făcut proteste în fața primăriei și în galerii, iar primarul a cedat.
Mai multe despre incident aici

Nu același lucru s-a întâmplat la Craiova, chiar orașul meu natal, unde primăria, sub pretextul „renovării” atelierelor, a dat afară artiștii din atelierele din parcul Romanescu. În momentul de față există riscul evacuării multor ateliere din țară.

Acesta este contextul în care interesul pentru subiectul acesta a crescut organic. Mulți dintre colegi consideră că tema ar fi relevantă pentru agenda publică. Deocamdată doar în comunitatea artistică, deși orașele și cetățenii ar trebui să fie deopotrivă interesați, din moment ce orice dezvoltare urbană contemporană se bazează pe cultură și pe comunitățile creative pentru creștere. Poate că e un moment bun ca artiștii să aibă inițiativa. Organizez diverse evenimente culturale sub umbrela colectivului Nucleu 0000 de mai bine de 9 ani, iar ideea de sindicat, de colectiv de artiști care se auto-administrează este foarte aproape de practica mea. M-a fascinat mereu ideea unei comunități care organizează expoziții, trăiește în comun și creează artă, luptă pentru drepturile ei cu statul și autoritățile.

Evantia Barca: Crezi că am putea avea cândva în sfera artelor vizuale organizații puternice, în măsură să creeze reguli în raport cu statul și breasla? Mă gândesc acum la sindicatele britanice din film, care – ca să evoc un detaliu dintr-un mare puzzle -, blochează încă de la începutul producției suma necesară pentru plata actorilor și verifică la final dacă onorariile au fost virate…

Gabriela Mateescu: Și în zona artelor vizuale există mai multe organizații internaționale care luptă pentru drepturile artiștilor. Prima care îmi vine în minte acum este IAA/AIAP (International Association of Art)

Din câte știu, în ea sunt înscrise majoritatea uniunilor, organizațiilor și sindicatelor care apără drepturile artiștilor la nivel global și care consultă UNESCO cu privire la modul în care arta poate fi folositoare. A fost formată, cred, la a treia Conferință generală a UNESCO, care s-a desfășurat la Beirut, în Liban, în 1948. Directorul general de atunci a fost însărcinat să investigheze „modurile în care artiștii ar putea servi obiectivelor UNESCO” și să descopere ce obstacole de tip social, economic sau politic ar putea sta în calea artiștilor, în practica artei lor. Asociația a fost însărcinată și cu recomandarea unor măsuri prin care condițiile de muncă ale artiștilor să fie îmbunătățite și libertatea acestora să fie asigurată. Mă interesează subiectul, mereu primesc noutăți cu privire la ce fac uniunile de artiști din Puerto Rico, Slovacia, Grecia sau Turcia.

Comunitățile și colectivele de artiști sunt pentru mine teme de interes și, dincolo de intervențiile publice, le studiez destul de serios de ceva vreme. Mă fascinează zonele artist-run spaces și asociațiile care luptă pentru drepturile artiștilor, chiar eu visam, cu colectivul meu – Nucleu 0000, să pot contribui la schimbări care să aibă impact asupra generației mele. Am coordonat anul trecut și un Dosar în Revista ARTA despre artist-run spaces din România după Revoluție. Uniunea, care are deja peste 100 de ani de istorie, este un bun exemplu la tema: artiștii s-au unit cândva pentru a lupta pentru drepturile lor. Vorbim de peste un secol în care o organizație profesională a artiștilor a modelat domeniul artelor vizuale.
La 12 martie 1921, ca urmare a inițiativei unor artiști în frunte cu Artur Verona, Camil Ressu și Teodorescu-Sion, s-a înființat Sindicatul Artelor Frumoase. Prin fuziunea acestuia cu Sindicatul mixt al artiștilor din provincie s-a creat la 25 decembrie 1950 Uniunea Artiștilor Plastici, ca persoană juridică de utilitate publică, act consfințit prin Decretul-Lege 266.

M-a atras Uniunea încă din facultate și am înțeles-o mai ales ca simbol al luptei sindicale, deși probabil este mai la îndemână să o înțelegi din perspectiva unor interese concrete, imediate. Din această din urmă perspectivă, în mod absolut justificat, speranța de a avea un atelier de creație este, probabil, unul dintre principalele motive pentru care mulți decid să devină membri

Evantia Barca: Până la urmă, cât este de important pentru un artist să aibă un spațiu adecvat de creație? Care este legătura unui artist cu acest atelier și cât de mult îi influențează opera? Poate ne poți da și câteva exemple, mai ales că ai documentat deja o serie relevantă de ateliere.

Gabriela Mateescu: Documentarea acestor ateliere a fost inspirată de drama artistului fără atelier și țin să precizez că este un demers pe care îl derulez cu avânt personal, sub umbrela asociației mele, nu a Uniunii. Îmi doresc în primul rând să pot arăta atât publicului, cât și autorităților, cât de mult lucrează artiștii în aceste spații și cât de important este pentru ei să aibă un centru stabil al universului lor creativ.
Sunt mulți artiști contemporani deja cunoscuți pe scene internaționale, dar și mulți care lucrează mai degrabă local, expun în galeriile UAP și crează în ateliere înghețate în timp.
Am promovat pentru ei un nou tip de eveniment, atelierele deschise, o formulă așa de des întâlnită în atelierele sau clădirile private de studiouri din Vest.
Publicul intră în zeci de universuri oprite în timp, spații definite de idei, frământări, eșecuri. Un atelier te inspiră cu povești minunate, care te transpun în alte lumi, în alte epoci. Nici un atelier nu seamănă cu altul. Sunt fie ordonate, ca o galerie de artă, cu pânzele impecabil aranjate la linie, fie dezordonate, pătate de vopsele, doldora de lucrări puse în grămezi. Unele sunt mari cât o garsonieră, altele mici cât o debara, unele inundate de lumină naturală, altele fără ferestre. Sunt ascunse în clădiri istorice, cu bulină roșie, în clădiri noi sau imobile restaurate, în blocuri de locuit sau subsoluri, pline de igrasie, sau în zone cochete, impecabil amenajate. Am intrat deja în peste 50 de ateliere din patru orașe și modul în care fiecare artist și-a aranjat spațiul, conform propriului mod de a lucra, este de-a dreptul fascinant.

Evantia Barca: Cine și cum poate obține aceste ateliere?

Gabriela Mateescu: De principiu, atelierele pot fi obținute printr-o cerere, dar multe astfel de spații sunt foarte degradate, așa că noii chiriași trebuie să le reamenajeze. Unele au datorii de la foștii chiriași, așa că situația lor trebuie rezolvată și, uneori, utilitățile rebranșate. Cererea se rezolvă în funcție de disponibilități, așa că poți să aștepți fie luni, fie ani. Din când în când se ivesc diverse oportunități, însă depinde de cât sunt dispuși artiștii să investească în ele, cum află de ele și dacă urmăresc pe site anunțurile că s-a eliberat vreunul. Mulți evaluează dacă spațiile li se potrivesc ca dimensiune, locație sau dacă există alte particularități, cum ar fi faptul că sunt la ultimul etaj fără lift, ceea ce pentru unii ar putea fi un amănunt important. Am întâlnit tineri artiști care, la trei ani după ce au devenit membri titulari ai Uniunii, au reușit să primească un atelier. Tinerii primesc, de regulă, atelierele cele mai dărăpănate, pentru că sunt cei mai dispuși să investească în ele. Se gândesc că, în timp, își amortizează cheltuială, fiind vorba de spații alocate pe termen nelimitat, cu contracte anuale. Cumva, s-a încetățenit ideea că sunt acordate pe viață. Ceea ce este un lucru bun și rău în același timp. Bun, pentru că ai siguranța că ai atelierul tău, în care investești și ți-l aranjezi așa cum îți place. Rău, pentru că sunt atât de puține și durează decenii până ca unul dintre ele să se elibereze.

Eu, de pildă, am primit un atelier atât de degradat încât amenajarea lui a durat mai bine de un an. Nu am avut bani să angajez specialiști care să îl aranjeze imediat, așa că l-am curățat singură. Încăperea e la mansardă, într-o clădire veche, cu găuri în acoperiș, prin care ploua, se face mult mucegai. Cred că reușesc să conturez o imagine stranie, cu tavanul lipsă și o scară îngustă, în spirală, pe care cu greu poate să urce sau să coboare cineva, cu atât mai puțin cu un obiect voluminos în mână. Poate că tocmai ăsta a fost norocul, pentru că e clar că n-ar fi fost un spațiu bun pentru sculptură, ceramică, sticlă sau pictură de mari dimensiuni. Am primit atelierul la moartea fostului artist chiriaș, în vârstă de 79 de ani, care avea atelierul de vreo 40 de ani.

Evantia Barca: Situația este asemănătoate la Vâlcea, unul dintre orașele în care deschideți atelierele anul acesta? Care este rolul Uniunii la nivel regional și în mod particular în Vâlcea?

Gabriela Mateescu: Am lansat acest proiect în 2022, chiar în clădirea în care primisem atelier, pentru că doream să-mi cunosc mai bine colegii și doream ca publicul să ne cunoască pe noi. Atelierul meu nici nu era gata când am organizat prima ediție, deși eu așa plănuisem evenimentul. Anul acesta vom continua cu clădirea „Borcan” din București, care adăpostește peste 50 de ateliere și depozite de lucrări la primele 5 etaje și care a devenit un motiv de îngrijorare pentru artiști, care se tem că s-ar pierde dacă ar fi reconsolidată clădirea.
Am fost curioasă să aflu mai multe despre atelierele din țară și despre istoria lor, iar în dialog cu Gheorghe Dican, președinte UAP Vâlcea și responsabil UAP de filiale pe țară, am selectat celelalte 3 orașe. Dânsul a povestit despre puținele ateliere construite de UAP după Revoluție, amenajate chiar în Vâlcea. În urma cererilor de ateliere depuse de 4 artiști vâlceni conducerea Filialei Râmnicu Vâlcea a Uniunii Artiștilor Plastici din România a început, în anul 2007, demersurile necesare pe lângă Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea pentru identificarea unor spații adecvate acestui scop.
Clădirea desemnată, o fostă centrală termică situată chiar în spatele Școlii Gimnaziale Nr. 5, se afla inițial într-o stare avansată de degradare după mai mulți ani în care a fost abandonată. Reîmpărțirea și reamenajarea spațiului s-au făcut parțial cu sprijinul financiar al Primăriei, parțial din resursele proprii ale filialei, după un proiect realizat de arhitectul Corneliu Crașovan. Transformarea fostei centrale termice, din care nu mai rămăseseră decât zidurile exterioare, în cele patru frumoase ateliere existente acum, a necesitat multă muncă și efort, încheiate în 2010 cu predarea lor către beneficiari și acordarea folosinței gratuite a clădirii de către Primărie pentru Filiala Râmnicu Vâlcea a Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Am ales acest oraș pentru a da un exemplu de bune practici privind implicarea autorităților în viața culturală a orașului.

Am mers apoi în Timișoara, unde există 32 de ateliere pentru 270 de artiști. Primăria de-aici nu a fost, de-a lungul timpului, la fel de deschisă către artiști și nici nu a părut să considere că atelierele ar fi importante pentru valoarea culturală a orașului. Ultimii doi primari au fost urgentați să rezolve problema, chiar în timpul administrației lui Robu au avut loc proteste, pentru că primăria dorea să ia o parte din ateliere. Și acum, în anul sărbătoririi culturii la Timișoara, mai mulți artiști trăiesc cu frica că atelierele le vor fi luate de primărie, fiind vorba de spații în clădiri centrale. Și unde, deși s-au cheltuit probabil miliarde de lei pe proiecte de scurtă durată, după ce evenimentul de capitală culturală se va încheia, nici un singur atelier nu va fi adăugat.

La finalul circuitului nostru de anul acesta ne vom opri în Arad, care este un alt caz special. Președintele UAP din Arad a reușit să construiască opt ateliere noi, spațioase, pentru că a negociat astfel demolarea fostelor ateliere, pe locul cărora municipalitatea dorea să construiască o parcare. Noile ateliere au fost construite de primărie, în termenii acestui troc. M-a interesat povestea acestor negocieri și cum au căzut de acord structurile locale ca atelierele să nu se piardă. Există, însă, și înfrângeri la Arad. Într-un proces derulat de câțiva ani există șansa să se piardă cele două galerii locale: Alfa și Delta.

Cele patru orașe oferă modele diverse de lucru cu autoritățile locale. Noi rămânem, însă, niște observatori care doresc să arhiveze, deși cam târziu, poveștile din spațiile de creație. Proiectul este unul independent de Uniune, așa cum am spus, și privește doar din exterior. Am ascultat, însă, toate aceste istorii. Artiștii s-au destăinuit ore întregi și poveștile lor ar umple romane.

Evantia Barca: Care este oferta culturală a acestui tronson din proiect și care este selecția de artiști?

Gabriela Mateescu: Vom avea și anul acesta conceptul de expoziție lansat anul trecut. Am selectat din fiecare oraș câte patru artiști care au deja un atelier UAP, iar aceștia au lucrat în echipă cu alți patru artiști, care nu au ateliere sau au ateliere private. Scopul nu este în niciun caz unul estetic, de a crea expoziții „plăcute ochiului”, ci mai degrabă de a crea dialoguri, de a crea relații între artiști, legături care pe viitor pot fi utile. Mereu m-a interesat mai degrabă partea de proces. Cei 24 artiști, 8 în fiecare expoziție din București, Vâlcea, Arad și Timișoara vor produce lucrări sau vor regăsi lucrări mai vechi care să răspundă discuțiilor noastre, inspirate din schimburi de idei.