În interviul cu Sergiu Ujvarosi, curatoarea Roxana Morar investighează demersul său artistic pornind de la expoziția „Out of Sight, But Still Trembling”, cel mai recent solo show al artistului prezentat de Calciu Space.
Lucrările lui Sergiu Ujvarosi au ca bază utilizarea materialelor, obiectelor, amprentelor și fragmentelor găsite, adesea combinând diverse elemente pentru a explora conexiunile dintre mediu și material. El le analizează asemănător practicii arhelogice, urmărind diferite indicii precum preluarea de amprente, matrițe sau mulaje. Această practică implică „urmărirea obiectelor” și este diferită de cercetarea științifică a unui arheolog. „Săpăturile” efectuate de artist nu dezvăluie neapărat o istorie conținută în fragmentul găsit, ci creează mai degrabă o narațiune, înclinând spre fantezie, țesând o poveste care încearcă să exploreze locul obiectului în timp și spațiu.
Roxana Morar: Ai putea să descrii practica ta artistică și cum a evoluat interesul tău pentru obiecte și materialele găsite de-a lungul timpului? Cum definești relația dintre trecut și prezent în practica ta, referitor la expoziția „Out of Sight, But Still Trembling”?
Sergiu Ujvarosi: Lucrările mele se învârt în jurul ideii de fragment. Recurent folosesc tehnici precum mulajul și amprentarea pentru a preleva, pe de o parte, elemente din mediu, iar pe de alta, pentru a le devoala din ce în ce mai mult, chestionând locul lor în mediu și în istorie.
Aș asemăna practica mea artistică cu o activitate de pistaj, în care pornesc de la un punct zero și încep o căutare pornind de la indiciile descoperite pe parcursul procesului de amprentare, transfer și mulare a corpurilor, dezvoltându-le, deschizând noi piste. Corpul inițial al obiectului amprentat se pierde în tot acest parcurs, devenind parte dintr-un peisaj mai larg.
Interesul pentru obiect, sau mai degrabă pentru corp – la început ca obiect anatomic – îl am încă din stadiile incipiente ale practicii mele artistice. Aveam, și încă am, o fascinație pentru morfologie și maniera în care corpul este adaptat la mediu. De altfel, am lucrat o bună perioadă cu fragmente de schelet și oase de animale.
Ceea ce mă fascinează este faptul că, înscris în morfologia corpului, rezidă toate adaptările pe care acesta le-a avut de-a lungul evoluției. Așadar, dacă am putea să îl „citim”, am ajunge la o sursă a provenienței lui, am putea retrasa, urmărind indiciile formei sale, originea și forma inițială din care se trage. Aceeași fascinație o transfer față de obiect, în general, față de structuri arhitecturale și, față de elemente de susținere și rezistență, care constituie un corp în spațiu. Toate aceste elemente relaționează cu mediul, fac parte din el și sunt produse derivate din acesta.
Practica mea nu are ca scop găsirea unui răspuns științific, precum o căutare arheologică (în primul rând pentru că nu aș avea aptitudinile necesare și, în al doilea rând, pentru că nu mă interesează să am un răspuns concret). Totuși, preiau metode și coduri din aceste forme de căutare pentru a evoca mai mult o fantezie, o istorie pe care corpul o are de zis și pe care încerc doar să o descopăr, să o „dezgrop” prin „săpările” de tip arheologic și prin urmărirea „amprentelor”, fiind pe urmele unei surse și căut ceva ce se află la originea acestui fragment.
Subiectele abordate în această practică sunt mai degrabă de ordin poetic, existențial, referitoare la raportul individului cu un întreg, la condiția de a fi corp, la ideea de dispariție. În cadrul expoziției, am avut impresia că sunt într‐un pasaj foarte scurt dintre două epoci; mai ales că spațiul central explorat urma să fie renovat în scurt timp. Am impresia că pe măsură ce lucrarea se dezvolta, avansam tot mai mult în necunoscut, ceea ce rezonează cu senzația avută în imensa clădire labirintică.

R.M.: Ce rol joacă ideea de a lucra într-un spațiu cu care nu ai fost faimiliar, precum Casa Presei Libere din București, în modelarea narațiunii instalației tale?
S.U.: Maniera generală prin care „aleg” spațiile de lucru, când vorbim de o muncă de teren, exterioară atelierului, este de ordinul întâmplării și întâlnirii.
O importanță majoră o are, pentru mine, explorarea, care implică întâlnirea cu locuri și corpuri. Este oarecum recurent să nu fiu familiar cu locurile explorate când e vorba de o muncă in situ, ca aceasta. Această dislocare ajută într-o anumită măsură; faptul de a fi într-un spațiu nou, necunoscut, intensifică fascinația pe care am putea să o avem, de manieră cotidiană, față de lucruri și locuri. Totul devine oarecum străin, alienat, iar chestionările legate de originea lor, de locul și sensul lor în lume, se ivesc de la sine.
R.M.: Cum a influențat spațiul direcția cercetării și a procesului artistic? Proiectul fiind unul in situ, cum crezi că s-ar schimba semnificația pieselor tale dacă a fi fost expuse într-un context sau locație diferită?
S.U.: Tocmai acest aspect ne pune o serie de întrebări, odată cu apropierea sfârșitului acestei etape a proiectului. La propunerea ta am dori să mutăm expoziția în alta locatie. Pentru a face acest lucru, trebuie gândită o manieră de prezentare care să poată fi adaptată unui proiect ce aparține, practicii unui loc precis și care face sens în contextul de origine. Cred că va fi o experiență interesantă, care va ridica noi problematici. De obicei, am dificultăți în a prezenta lucrările în afara contextului lor.
Spațiul Casei Presei Libere a fost determinant pentru acest proiect; practic, toată căutarea a pornit și s-a continuat în jurul acesteia, în jurul plasticității și istoriei ei. A fost, de altfel, pentru prima dată când lucrez in situ cu o structură arhitecturală; celelalte rezidențe sau proiecte au fost legate de mediul natural, cu care aveam afinități dinainte, prin interesul față de formele de viață, morfologia și peisajul. Aceasta a fost o experiență care m-a ajutat să văd altfel și spațiile arhitecturale.


R.M.: Elementele centrale ale procesului descris în expozitia “Out of Sight, But Still Trembling” sunt mulajele si amprentele locului. Ai putea descrie tehnicile folosite în realizarea lucrărilor din expoziție și cum cotribuie acestea la narațiunea integrală?
S.U.: Tehnicile folosite aici sunt recurente în practica mea; sau, cel puțin, materialele cu care lucrez pe teren – pentru luarea amprentelor, precum pământul, ghipsul și cam atât – le utilizez datorită versatilității lor.
Tehnicile, din contră, sunt mereu deturnate, tocmai pentru a obține noi rezultate, continuând o etapă sau repornind de la aceeași formă, adesea. Lucrez mult cu tehnicile de mulaj, pe care le văd ca o extensie a gravurii, din punct de vedere al transferului de informație pe care îl putem obține prin tehnicile de imprimare.
Amprentele prelevate din spațiul Casei Presei Libere au fost astfel turnate, după care remulate prin mulaje din ghips; acestea, ulterior, au fost închise în mulaje din argilă. În cele din urmă, în materia încă moale și flexibilă a argilei, am turnat aluminiu, lăsând materiile să își creeze formele, intrând prin toate fisurile deschise din cauza căldurii generate de metal. Acest proces a generat accidente, forme trăindu-și, oarecum, natura lor de a fi.
Urmează un proces de săpare pentru a deschide mulajele, cu grijă, pentru a nu deteriora vreun detaliu din tot procesul de turnare. Folosesc pământul în mod recurent de ceva ani de zile; îl văd ca pe o matriță universală, cumva, care cuprinde toată materia de la suprafața globului și care revine la un stadiu primar, după care aceeași materie regenerează noile forme. Este ceva de ordinul infinitului, al pierderii unui reper temporal și spațial, un raport între formă și fond care mă fascinează.
R.M.: Procesul ales în proiect îl asemeni cu o cercetare arheologică. Poți detalia acest proces și explica șicare este modul de selecție al obiectelor și cum se completează acestea într-o imagine de ansamblu?
S.U.: Asemănarea cu cercetarea arheologică o fac în sensul în care procesul de dezvoltare a lucrărilor îl asociez actului de săpare, dar într-un sens oarecum invers. Pe de o parte, este vorba despre faptul de a avansa urmărind indicii, formele prezente, progresând prin „straturi” de lectură, precum straturile solului, în vederea „descifrării” acestora. Totuși, contrar unei practici arheologice, nu încerc să merg spre trecutul fragmentului, ci merg spre o dezvoltare înainte, care, eventual, poate ajunge la un punct maxim final, dar care, în esență, poate fi infinit.
Pe de altă parte, mai este și aspectul fizic al demulării lucrărilor, care implică o săpare efectivă a acestora, într-o manieră delicată și atentă, aducând aminte de o practică arheologică.
Cât despre modul de selecție al obiectelor, acesta implică chestiunea de hazard, de întâlnire spontană și neprevăzută cu acestea. Selecția se face pe măsură ce avansez în munca de teren și explorez. Cred că un punct comun în criteriul de selecție este faptul că obiectele din contextul în care lucrez au o oarecare asociere improbabilă cu locul în care se află, o alienare inerentă, care stârnește curiozitatea pe care încerc să o pun în evidență și să o intensific.
Rămâne, totuși, foarte legat de timpul petrecut într-un anumit loc și de asocierile găsite pe parcursul explorării. De aceea, este un proces „ongoing”; acesta ar putea să se continue, însă intervine limita de timp care îmi este alocată într-un loc anume.


R.M.: Expoziția “Out of Sight, But still Trembling” include obiecte care se inspiră atât din contextul mașinăriilor cât și din mediul organic. Ce reprezintă această relaționare pentru tine?
S.U.: Mașinăriile, clădirile, structurile de susținere, scheletele, sistemele de circulație, de respirație, firele de conexiune prezintă forme care au apărut dintr-o necesitate de adaptare la mediul în care există. Aceste forme sunt necesare pentru ca obiectul sau corpul să existe; ele sunt în strânsă relație cu mediul cu pricina, fiind un rezultat al acestuia, reflectându-l ca o oglindă.
Văd formele organice și cele anorganice ca fiind corpuri adaptate la mediul lor, pe care le pot trata în aceeași manieră în care aș trata un os, căutând în formele lor indicii despre raportul acestora cu mediul din care provin.
În turnarea metalului, un sistem de turnare corespunzător este necesar pentru ca forma să iasă „sănătoasă”. Asociez acest lucru mult cu sistemul circulator sanguin, și îl văd ca o extensie directă a elementului de bază de la care s-a pornit.

R.M.: Care sunt subiectele sau temele pe care dorești să le explorezi în viitoarele proiecte? Care sunt planurile tale pe acest an si in ce proiecte esti implicat acum?
S.U.: În prezent, sunt în plină amenajare a atelierului, unde doresc să reiau practica de gravură pe care am dezvoltat-o în timpul studiilor, adaptând-o la noile mele interese și tehnici utilizate. Tot acum, pregătesc lucrări pentru o expoziție colectivă în Paris și alta în Londra, la care am fost invitat recent. Este întotdeauna interesant să încerc integrarea lucrărilor mele într-un „white cube”, mai ales având în vedere că obișnuiesc să lucrez mai degrabă în contexte specifice, iar piesele sunt de obicei strâns legate de acestea.
Am intenția de a începe alte proiecte in situ, legate de anumite zone interesante descoperite anterior. Acestea sunt, probabil, proiectele care mă pasionează cel mai mult. De asemenea, doresc să inițiez și proiecte asociative, pe care le discut în prezent, legate de vestimentație, împreună cu persoane active în domeniul spectacolului, filmului și modei. Este un aspect interesant, ce ține de corp, protecție și respingere, pe care aș dori să-l aprofundez în perioada următoare.



