Denise Parizek este curatoare independentă și istoric de artă care activează la Viena, dar lucrează în plan internațional. A studiat teatru, istoria artei, filozofie și literatură comparată la Viena și a locuit la Hamburg în timpul bursei Konrad Adenauer. Este fondatoarea pogmahon.art.club (2000-2006), co-fondatoare a zuhaus împreună cu Renate Huber (2005-2008) și a fost membră a Artist Run Space Vienna 12- 14 contemporary (2009-2022). Scrie texte critice pentru revistele Alumni / Alma Mentor Science of Theater, Revista Arta, Im7ten și Souterrain Magazin.

În practica sa curatorială Denise Parizek caută să susțină artiștii emergenți și să creeze spațiul și platformele necesare pentru experiment și dialog. Unele dintre cele mai cunoscute expoziții curatoriate de Denise Parizek sunt TRAUMA (Castelnuovo Rangone / Italia, 2023), MONOLOG Gallery Belgrad, Serbia, 2023, DG Kunstraum München, Germania, 2021) – o expoziție itinerantă despre traumele provocate de experiențele de război, discriminarea de gen, xenofobia, violență; WITTGENSTEIN (Viena 2018, Bulgaria 2019, Serbia 2020, Ungaria 2020, Italia 2021) – expoziție itinerantă concepută în jurul cărții Tractatus Logico-Philosophicus a lui Ludwig Wittgenstein, prin care se urmărea desființarea granițelor de gândire și de natură geografică, precum și a limitelor genurilor artelor vizuale; Utopia of Transformation (Viena, 2020) – o expoziție care abordează feminismul, drepturile umane și violența de gen.

Marina Paladi: Povestește-mi, te rog, despre trecutul tău în domeniul artelor vizuale și cum ai ajuns să lucrezi în calitate de curator independent?

Denise Parizek: Am studiat teatrologie, istoria artei, filozofie și am decis în cele din urmă că vreau să lucrez într-un teatru. După masterat, în cadrul căruia am avut o rezidență la Hamburg, am lucrat la Burgtheater, mai întâi ca stagiar, apoi ca asistentă a doi regizori. Însă după doar nouă luni a trebuit să mă întorc, și m-am angajat astfel la o galerie de artă din Viena. Aceasta a fost trecerea mea la artele plastice. Am lucrat timp de un an pentru Uniunea Artiștilor Plastici la galeria lor din Viena, însă la scurt timp după aceea, în 2000, m-am aflat la un fel de răscruce, fiind nevoită să decid ce voi face mai departe și cum voi continua acest parcurs în artele vizuale. Scena artistică independentă vieneză era destul de precară la acea vreme, nu existau locuri de muncă stabile în domeniul artei, așa că am decis să lucrez pe cont propriu și am fondat astfel pogmahon.company.

Am creat clubul pogmahon.art împreună cu o prietenă și am început inițial prin a găti mâncare (am vrut să sensibilizăm vizitatorii prin mâncare sănătoasă pentru a-i atrage spre artă și design) organizând vernisaje în fiecare săptămână, timp de aproape doi ani. Apoi ne-am despărțit și m-am mutat într-un spațiu nou, unde am continuat cu două vernisaje pe lună. Acest lucru l-am făcut timp de mai bine de trei ani. În plus, un alt prieten m-a implicat într-un proiect în care am atras atenția asupra clădirilor comunitare, caselor vechi prin expoziții, cum ar fi Storchenschule (școala evreiască) sau Kornhäuselvilla, adică clădirile istorice, înainte de a fi renovate. De asemenea, am început să organizăm expoziții în alte țări.

În 2009, câțiva dintre artiștii cu care lucram au avut ideea unui spațiu administrat de artiști, pe care l-am deschis în cele din urmă pe 1.04.2009 în Schleifmühlgasse. Această formulă a funcționat timp de aproape 14 ani.

M.P.: Rolul curatorului este în continuă dezvoltare. După părerea ta, ce înseamnă să fii curator în contextul actual și care sunt provocările cu care se confruntă curatorii?

D.P.: Când am început, în 2000, în calitate de curator, nu a fost deloc ușor, pentru că deși fondurile publice erau decente, acestea nu erau suficiente pentru a supraviețui. Așa că am început să vindem obiecte de design vienez, deoarece la acel moment nu existau magazine de design în oraș, reușind astfel să adunăm suficienți bani pentru a ne continua activitatea. Dar nu a fost niciodată destul pentru a avea un salariu regulat. Din 2008 încoace, a devenit din ce în ce mai greu și mai dificil să te susții în domeniul artei contemporane, deoarece, pe de o parte, comunitatea de artiști crescuseră și apăruseră magazine de design, ceea ce este, cu adevărat îmbucurător, dar pe de altă parte, suma fondurilor publice a rămas la același nivel. Criza economică de atunci a răvășit desigur și scena artistică.

În timpul pandemiei Covid-19, noi, breasla artiștilor și curatorilor independenți, am avut o scurtă perioadă de recuperare, deoarece am fost susținuți financiar de stat. Acest lucru a arătat, de fapt, că un venit de bază necondiționat pentru artiști (probabil pentru toți oamenii) ar fi o ușurare pentru viețile noastre și ar putea înlătura teama existențială constantă. Supraviețuirea artiștilor în Austria nu este posibilă fără un loc de muncă part-time. Temerile existențiale le răpesc artiștilor creativitatea și energia, iar locurile de muncă secundare devin împovărătoare și eclipsează momentele creative și de inspirație.

După pandemie, noi, la Viena, am avut impresia că viitoarele măsuri de austeritate ale guvernului vor afecta în primul rând industria artistică. Deși Austria trăiește din artă și din turismul cultural, cheltuiește doar o mică parte din PIB pentru artă. Teatrele de stat, opera, marile muzee, fanfarele și grupurile de dansuri populare, spațiile independente și artiștii independenți trebuie să împartă această mică parte. În plus, scena artistică este în continuă creștere, din ce în ce mai mulți artiști se mută la Viena și, chiar dacă bugetul este în ușoară creștere, acesta este mâncat de inflație. De câțiva ani există o lege care prevede că artiștii trebuie susținuți financiar și există salarii special prevăzute pentru acest lucru, dar bugetul de stat pentru artă este mult prea mic și, de multe ori, nici măcar muzeele și instituțiile publice nu beneficiază de pe urma acestei legi. Așadar, provocarea pentru curatori și artiști este de a supraviețui și de a avea suficient timp pentru artă și proiecte culturale.

M.P.: Ce expoziții te-au influențat cel mai mult atunci când ai început să curatoriezi propriile expoziții și cum ai defini propriul proces de curatoriat?

D.P.: Hans Ulrich Obrist și Marina Abramović m-au influențat din punct de vedere teoretic, la fel și David Silvester. Dar când am început să fiu curatoare, am vrut să creez ceva nou, ceva legat de crossover media, mai mult pentru vizitatori decât pentru reputație. Obiectivul meu a fost întotdeauna să arăt că arta este esențială precum mâncarea sau apa.

Horizon Field Hamburg a fost o expoziție care m-a marcat într-un mod puternic, chiar dacă a fost la mijlocul carierei mele. Este vorba de o instalație imersivă, realizată de artistul britanic Antony Gormley, care a fost prezentată în cadrul documenta din 2012. În spațiul deschis și gol al unei săli a fost instalată o structură vastă, de culoare neagră, reflectorizantă, care plutea deasupra podelei la o înălțime considerabilă, creând astfel o nouă dinamică a spațiului. Platforma suspendată, ușor oscilantă, exploatează potențialul structural și contextul arhitectural al clădirii, introducând vizitatorii într-o nouă matrice spațio-temporală. Gormley a explicat că în interiorul acestui spațiu vid “putem rămâne într-o lume subterană sau putem urca deasupra, spre cer. Ambele scenarii plasând omul într-o poziție de risc”.

Obiectivul meu curatorial este de a sprijini activitatea artiștilor pe mai multe planuri, prin explorarea constantă a temelor și genurilor actuale, a proiectelor in-situ, creând spațiu pentru formate discursive și experimentale. “Te aud, dar nu te înțeleg” este una dintre declarațiile cheie ale piesei “Fantasma” de René Pollesch. În contextul actual, optimizat și accelerat, nu găsim spațiu liber pentru a asculta, gândi și reflecta cu adevărat. Noua provocare pentru noi este să ascultăm cu ambele urechi, să introducem chestionarea ca instrument cotidian, să schimbăm voluntar perspectiva. Pentru asta fac expoziții.

M.P.: Activitatea ta curatorială se desfășoară în special în jurul tinerilor artiști. Te rog să-mi spui mai multe despre această abordare și să precizezi de ce este important să lucrezi cu artiști emergenți?

D.P.: Artiștii cu care am început să colaborez erau cam de vârsta mea inițial. Faptul că este greu să supraviețuiești într-un context precar pentru artele vizuale, îi aduce pe unii artiști la limită și mulți dintre ei chiar renunță la cariera de artist. De asemenea, artiștii cu care am început eu locuiau în mare parte în Viena și aveau un background austriac. În acea perioadă, de fapt, eram și eu oarecum plictisită, pentru că simțeam că îmi lipseau noi abordări și perspective. Așa că am început să fac cercetări în universități și în străinătate. În cele din urmă am descoperit că artiștii din străinătate, cum ar fi Europa de Est, Italia sau Canada și Mexic, au aceleași obiective ca și mine. De cele mai multe ori sunt mai bine educați și mai serioși în ceea ce fac. Pentru mine e important ca în calitate de curator, să fiu întotdeauna copleșită și răscolită de munca artiștilor, dacă nu mai găsesc nimic relevant în ceea ce fac, nu mai sunt interesată să colaborez.

Grupul actual, format din artiști din Austria, Elveția, Mexic, Italia, Serbia, România, Croația, Ungaria, Canada, Belarus, Rusia, Republica Buriatia, fiind de vârste diferite, este un grup cu care îmi place să lucrez, pentru că ei creează proiecte împreună cu mine și mă implică în dezvoltarea proiectelor și planurilor lor, susținându-ne reciproc. Vârsta, naționalitatea, convingerile, orientarea sexuală, toate acestea nu sunt importante pentru mine, singurul lucru important este că artiștii îmi trezesc interesul și mă provoacă.

Cel mai important obiectiv al meu a fost să stabilesc un spirit internațional și să produc schimburi de cunoaștere cu spații de artiști, comunități, instituții din străinătate, precum și să organizez expoziții itinerante. Acestea din urmă intensifică conexiunea dintre artiști și curatori. Să petreacă timp împreună, să călătorească, să instaleze împreună lucrările de artă, să se adapteze împreună la un spațiu nou – toate acestea întăresc procesul de colaborare. În plus, expozițiile itinerante sunt experiențe constituite din procese și etape variate, cum ar fi întâlniri cu alte categorii de public, de obicei mai interesate și mai implicate decât cele de la Viena, totodată acest tip de expoziții reprezintă și un fel de validare internațională pentru artiști, un fel de recompensă pentru munca lor.
Internaționalizarea grupului meu de artă a fost foarte importantă pentru mine. De aceea, încerc întotdeauna să aduc împreună artiști care locuiesc în Viena cu artiști din alte țări. Astfel se creează noi conexiuni ce dau startul viitoarelor proiecte și se pregătesc condițiile necesare pentru schimb de expoziții.

De asemenea, am încercat întotdeauna să conectez artiști consacrați cu artiști emergenți, deoarece acest lucru îi ajută pe artiștii tineri să fie văzuți într-un mediu internațional profesionist.

M.P.: Cum creezi aceste relații cu artiștii și cum îi conectezi pe ei cu alți artiști?

D.P.: De cele mai multe ori ne găsim unii pe alții din întâmplare, prin intermediul prietenilor, al altor artiști sau curatori, al unor instituții sau galerii conexe.
De exemplu, l-am descoperit pe artistul Rafael Lippuner, în timp ce mă aflam într-o călătorie la U10 în Belgrad. Acolo a avut loc o expoziție de artă și știință cu artiști de la Universitatea de Arte Aplicate din Viena, printre care și Rafael. M-am îndrăgostit instant de instalația sa, așa că l-am căutat și i-am vizitat o expoziție universitară mai apoi. Sau artiști de aici, care locuiesc în State sau undeva în străinătate îmi sugerează prieteni de-ai lor care au rămas să lucreze la Viena. Sau, de exemplu, Gabriel Luciani, pe care l-am cunoscut la Târgul SWAB din Barcelona, pentru că eram vecini cu standurile galeriilor noastre.

Relația mea cu artiștii este o combinație de colaborare profesională și prietenie. Îmi place să fac parte din viața lor și să îi implic și pe ei în viața mea.
Această abordare îmi este necesară pentru a le înțelege modul de gândire și de acțiune, pentru a dezvolta proiecte comune pornind de la experiențele noastre.

M.P.: Spune-mi mai multe despre activitatea pogmahon.company. Demersul său se axează pe arta contemporană, dar implică și alte discipline, inclusiv arhitectură, activism, poezie, coregrafie, design, performance-uri. Cum este să lucrezi la intersecția mai multor discipline și cât de important este să practici această abordare transdisciplinară mai ales în contextul de azi?

D.P.: Nu am putut niciodată să mă decid între teatru și artele vizuale. Abia la începutul anilor 2000, termenul crossover media intrase pe scena artistică, ceea ce a fost un lucru benefic pentru mine. Îmbinările diferitelor discipline însuflețesc scena artistică scoțând la iveală diverse abordări și variate aplicabilități ale anumitor subiecte.

Practic, sunt în favoarea lărgirii orizonturilor și a deschiderii de noi posibilități. Colaborarea dintre artă și știință este cunoscută cel puțin de la Leonardo da Vinci încoace. Cu toate acestea, astăzi celebrăm arta și știința ca pe o nouă invenție.
Fie că este vorba de alte genuri de artă sau de colaborarea cu știința, tot ceea ce ne lărgește orizonturile și cunoștințele ar trebui să fie binevenit în proiectele artistice și nu numai. Nu îmi plac granițele geografice sau intelectuale. Frontierele sunt acolo doar pentru ca noi să ne gândim cum le putem depăși, așa că, în opinia mea, sunt superflue.

Mai ales în contextul actual, abordările internaționale și transdisciplinare sunt atât de importante pentru a lupta împotriva acestei răspândiri tot mai pregnante a naționalismului și a fascismului. Inamicul nostru comun este dezvoltarea neoliberală și neocolonială și noi, atât cei de pe scena artistică, cât și cei din sfera științifică, ar trebui să luptăm împreună. În opinia mea, arta și știința au întotdeauna o dimensiune politică, deoarece toți depindem de bunăvoința conducerii politice.

Artiștii sunt seismografi ai situației sociale și politice. Ei sunt sensibili la ceea ce se întâmplă în jur și observă din timp ceea ce nu funcționează bine, traducând acest lucru vizual prin arta lor. În același timp, oamenii de știință sunt dependenți de finanțarea guvernelor, cercetările cărora sunt influențate și exploatate în diverse ocazii, cum a fost în contextul pandemiei. În ultimii doi ani, Austria a facut mare fast din faptul că doi laureați ai Premiului Nobel au rădăcini în Austria. Cu toate acestea, finanțarea pentru știință a fost redusă, iar situația din universități este precară. Sunt supărată când îmi dau seama câți bani sunt disponibili pentru acte de corupție și război și niciodată pentru artă, știință, sau problemele sociale precum spitale, școli, transport public și așa mai departe.

Cover photo: Portret Denise Parizek. Credit imagine: Carla Fausti, 2023.

Marina Paladi locuiește și activează la Timișoara, unde a urmat un master în Patrimoniu, Istoria Artei și Curatoriat în Artele Vizuale la Facultatea de Arte și Design, UVT. A activat ca mediator cultural la evenimentele și expozițiile organizate de Asociația Contrasens, Fundația Art Encounters și Asociația Simultan în perioada 2020-2022. În prezent, colaborează cu galeria de artă contemporană META Spațiu din Timișoara, în calitate de asistentă curator și mediator cultural.

Acest material jurnalistic a fost realizat în cadrul programului Power Station++ | Mobilități pentru profesioniști din sectorul cultural. Mobilitatea face parte din Programul cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023” și este finanțat prin programul Power Station++, derulat de Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara, cu sume alocate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii.