Ana C. Lupu, absolventă a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, a ales pictura ca formă predominată de expresie, însă rămâne deschisă și spre alte medii. Discursul său artistic explorează percepția corpului feminin în istoria artei, investigând clișeele de reprezentare și modul în care anumite imagini ne însoțesc pe parcursul vieții. Activă pe scena de artă românească, Ana a participat la multiple evenimente expoziționale precum: Art Safari, MoBu Art sau Diploma Show. Locuiește și lucrează la Cluj-Napoca.

Angela Izvercian: Povestește-ne, te rog, despre primele tale manifestări artistice. Cum și când ai descoperit că menirea ta este să fii artistă?

Ana- Cristina Lupu: Ca orice copil, am desenat de când mă știu, însă momentul decisiv în acest sens a fost când am fost admisă la liceul Tonitza, la vârsta de 11 ani. Am intrat pe traiectoria artei, am început să înțeleg, treptat, despre ce este vorba, și am devenit din ce în ce mai fascinată de artă. Am avut oportunitatea să expun în locuri precum: Casa Memorială George Enescu (Sinaia), Muzeul Cărților și Hărților Vechi (București), Muzeul de Artă Veche Apuseană (București), cafenele și spații private – expoziții care au fost binevenite în dezvoltarea preuniversitară, întrucât mereu este nevoie să ți se valideze munca depusă. Tot aici am observat aspecte din culisele unei expoziții și principii de panotare – lucruri ce țin de învățământul artistic parietal. În ceea ce a urmat, am o certitudine: nu m-am gândit niciodată să fac altceva… Here I am!

A.I: Ai absolvit pictura la celebra Școală de la Cluj. În ce măsură studiile universitare au influențat parcursul tău artistic și dezvoltarea unui stil propriu?

A.C.L.: Pentru mine, universitatea ocupă un loc aparte datorită atmosferei încă nostalgice pe care o creează și pentru libertatea pe care o lasă studentului. „Școala de la Cluj” nu impune o soluție „promițătoare” în pictură, ci te ajută să parcurgi un traseu, explorând diverse paliere de expresie și provocări în a reda temele impuse de către profesori. Pe măsură ce reacționezi la teme, epurezi tehnica de lucru și subiectele abordate.

A.I.: Te declari profund atașată de pictura figurativă. Ce te-a stimulat în această direcție?

A.C.L.: În fața unui Rothko sau a unui Kline pot rămâne fără suflare o bună perioadă de timp, hipnotizată. De fapt, am și o serie abstractă la care lucrez în paralel, dar îmi este mai facil să pictez figurativ, având o predilecție pentru această direcție, pentru că mă fascinează valențele expresive ale corpului uman, așa cum, de altfel, i-a fascinat pe mulți alții din toate timpurile. Poți spune multe despre un drum pe care îl parcurgi adesea, mai multe decât despre un loc în care nu ai fost (încă) niciodată.

A.I.: Există voci care consideră pictura desuetă. Cum argumentezi relevanța picturii în contextual actual?

A.C.L.: David Hockney spune că „nu fotografia va dăinui, ci pictura. Pictura este avangarda”. Probabil că se referă la faptul că pictura este o practică intențională, coordonată încă de la început, foarte atașată de manualitate. Pictura are ceva magnetic fiindcă decantează idei și ipostaze ale fiirii umane în ceva material – traduce un gând. În același registru, am auzit și că teatrul nu va mai exista fiindcă va fi înlocuit de platforme de streaming. Rămân la părerea că nu poți anula o practică străveche care a rezistat timpului tocmai pentru că omul s-a regăsit atât de fidel în aceasta.

A.I.: Ai fost tentată să experimentezi și alte medii?

A.C.L.: De curând am găsit în arhiva personală niște gravuri vechi, în pointe sèche, de factură pin-up (mai picturale datorită liniei vibrate). Totodată, vara trecută am apucat să lucrez pentru prima dată în oțel inoxidabil, și am creat o portjartieră metalică – un comentariu ironic. Așadar, experimentez uneori medii conexe, însă mi-aș dori să mă exprim (și) în ceramică; am descoperit ceramica chineză din timpul dinastiei Tang cu acele statuete drăgălașe reprezentând fete care dansează, dar și cea de tip Jun din timpul dinastiei Ming. În special, cea din urmă mă inspiră prin picturalitate și prin cromatica minerală de care mă apropii uneori în lucrările personale.

A.I.: Discursul tău artistic explorează percepția corpului feminin în istoria artei, investigând clișeele de reprezentare și modul în care anumite imagini ne însoțesc pe parcursul vieții. Ce anume a determinat această direcție de cercetare și ce semnificație are pentru tine?

A.C.L.: O temă anterioară acesteia pe care am abordat-o a fost cea onirică, pe care am transpus-o cât mai aproape de imaginile efemere care se creează în timpul visului în detrimentul bizareriei caracteristice unui tip de vise. Așadar, am studiat forța clarității cu care ne mai putem aminti un vis sau un eveniment îndepărtat, și de ce anume unele imagini sunt mai active în subconștient decât altele.
Am ajuns la ideea de clișeu și de a îl investiga din interiorul său, pentru a îl abandona ulterior. Clișeul este o amplă poveste cu multe conexiuni, simplificată dramatic, repetată până unde nu ne mai putem da seama de unde a pornit. Am conectat ideea aceasta de clișeul ilustrațiilor pin-up, care etalează niște figuri cu simboluri specifice (tocuri, coafuri torsadate, ruj roșu, scintilant, vestimentație sumară), dar fără identitate.
În momentul în care citești despre dramele, spre exemplu, ale lui Marilyn Monroe, când te întorci la figura sa iconică ceva te împiedică să te mai referi la ea ca simplă imagine a dorinței. Corpul, transpus în pictură, este deseori foarte vivant și carnal, uneori mult mai real decât ni s-ar părea chiar realitatea însăși. Pictez cu drag aceste figuri pentru că mă simt atașată de acestea sau mă regăsesc în anumite aspecte.

A.I.: Ce mesaj dorești să transmiți prin arta ta?

A.C.L.: Ca orice artist, mă fascinează viața. Am citit că „frumusețea” se definește prin caracterul unui individ de a fi valid din punct de vedere sexual. Pentru că traversez perioada tinereții – la fleur de l’âge- studiez formal ipostaza „corpului ideal”, imbatabil, glamoros. Mesajul picturii mele este cel care face viața posibilă: a proteja ființa umană acordându-i drepturile pe deplin necesare pentru a se dezvolta (militez, astfel, pentru empatie și egalitate) și caracterul triumfal al sexualității mai mult sau mai puțin devoalate prin intermediul picturii.

A.I.: Care sunt etapele procesului tău creativ, de la idee sau sursa de inspirație până la lucrarea finală?

A.C.L.: De la un timp, încerc să mă îndepărtez de vreo regizare a unei imagini pe care îmi propun să o pictez. De obicei pictez lucruri care mă afectează și care rămân cu mine, în memorie, ceva mai multă vreme. În ultimul timp pictez scene „confortabile”, însă fără a le abandona în această „ușurătate”. Dacă alții fac un research preliminar și prezintă o panoplie de simboluri care vor fi notate în compoziția de care se preocupă, eu pornesc de la o fotografie pe care o stilizez sau la care renunț pe parcurs, astfel încât să îi modific configurația și, uneori, meaning-ul. Paleta cromatică este însă stabilită încă de la începutul lucrării; rareori introduc o culoare sau o nuanță nouă pe paletă după ce m-am apucat deja de lucru. La început am mai mult o hartă cromatică în minte decât o imagine finală și asta mă ajută în a-mi da libertatea de a interpreta pe parcurs sau de a cripta o formă pe care o percep.

A.I.: Când știi că ai terminat o lucrare? Spune-ne mai multe despre întreaga experiență până când ești pe deplin mulțumită de rezultat.

A.C.L.: Mereu am avut un conflict cu privire la momentul în care o lucrare este considerată „gata”. În timpul facultății puteam duce o lucrare la un final expectabil pentru privitorul obișnuit, însă întotdeauna am fost sedusă de crochiuri și de schițe proaspete. Am primit un sfat prețios după care mă ghidez întotdeauna: „Păstrează tensiunea picturii la nivelul senzației primului sărut”. Asta ar veni undeva înainte de a se fi terminat, chiar în apexul emoțional. Cam pe aici îmi place să păstrez o lucrare: pun dinaintea privitorului subiectul, câteva „verbe” pentru a-i înlesni înțelegerea și niște tușe care deseori se opresc în niște zone incomplete. Acesta este spațiul necunoscut care survine tensiunii evenimentului, pe care îl las privitorului să îl completeze.

A.I.: Povestește-ne, te rog, despre cea mai recentă serie de lucrări, intitulată “the privilege of being looked at”. Cum completează această nouă serie demersul tău artistic?

A.C.L.: Ideea seriei mi-a venit din poezia eponimă a lui Marlene Dumas; mi s-a părut că poate funcționa ca o definiție pentru artă în sine. Imaginea cere un privitor, la fel și toată această goană contemporană pentru frumusețe. Prin seria aceasta, de fapt, comentez anumite atitudini transmise prin cultura vizuală despre frumusețe și clișee de reprezentare. Am găsit un analog al nudurilor culcate, a căror funcție mi se pare atât de imediată, cu cel al imaginilor de tip pin-up. Pozițiile regizate și eclerajul specific, omniprezent, sunt caractere comune ale celor două perioade de reprezentare. În același timp, am observat că un obiect pictat, fie el ceva foarte banal, devine intelectualizat de percepția umană.

A.I.: De foarte mai multe ori când intră într-o galerie de artă contemporană, publicul se confruntă cu celebra întrebare este asta artă?; De ce crezi că arta contemporană continuă să fie o provocare pentru publicul larg?

A.C.L.: Faptul că publicul nu este sensibilizat de manifestările neconvenționale în arta contemporană mi se pare tot atât de pueril, precum și atitudinea de a accepta orice ca fiind artă. Deși multă vreme arta a funcționat ca un vehicul informațional între om și idee/divinitate/ formă abstractă, care trebuia să fie „digerabilă” din punct de vedere vizual, astăzi ea a fost eliberată de o asemenea funcție.
Am observant că multă lume confundă perioada modernă cu cea recentă/contemporană, fără să notifice faptul că le despart 100 de ani în care s-au întâmplat multe evenimente istorice și sociale. Nici măcar manifestul nu mai pare să fie caracteristic artei contemporane, ci mai degrabă o analiză sinceră asupra condiției umane care este atât de sensibilizată de schimbările în materie de tehnologie și de disimulare a informației, precum și a mijloacelor de socializare. Lucrurile acestea sunt definitorii pentru societatea contemporană și cred că o artă de calitate surprinde, printre altele, și acest aspect al vieții, fără a renega rafinamentul criteriilor anterioare.

A.I.: Cum ai dori ca privitorul să interacționeze cu lucrările tale? Îți dorești ca acesta să simtă/vadă ceva anume în mod particular?

A.C.L.: Un aspect recurent în picturile mele sunt simboluri și ipostaze care fac trimitere la feminitate. Fie că este vorba despre dantelărie, mănuși, suprafețe satinate, acestea figurează ca o parte din mine și din mirajul pe care îl conferă anumite obiecte în experiența mea de a fi femeie. Mă aflu în interiorul acestui proces și încerc să îl analizez treptat, dezvoltându-mi simțul de a îl defini. Mi-ar plăcea ca simbolurile de care mă folosesc în acest proces să fie remarcate.

A.I.: Ești o prezență activă pe scena de artă românească. Ai fost invitată să participi la evenimente expoziționale importante organizate de Arta Prezentului, MARe, Diploma Show și Art Safari. Cât de importante sunt aceste colaborări pentru evoluția artistică?

A.C.L.: Când lucrezi între pereții atelierului, totul se desfășoară ca o meserie obișnuită: ai un program în care trebuie să te încadrezi și de multe ori un număr de lucrări pe care te aștepți să le realizezi într-un interval de timp. Lucrezi fără contact cu realitatea, dar cu încrederea că faci bine ceea ce faci.
În momentul în care ieși din atelier și îți vezi lucrările valorificate de către curatori (uneori te surprinde până și finisajul dat de a pune pânzele pe șasiu), este primul contact cu realitatea. Cred că e un moment decisiv fiindcă, așa cum am susținut anterior, imaginea are nevoie de un receptor, așadar acesta este momentul de maximă interacțiune a publicului cu lucrările. Pe lângă prestigiul și recunoștința care vin odată cu astfel de evenimente, apare și responsabilitatea de a continua practica în care ai fost imersat.

A.I.: La ce proiecte lucrezi acum și ce planuri de viitor ai?

A.C.L.: Pe lângă dorința de a investiga și alte medii de expresie, vreau să mă dedic unei suite de lucrări care, bineînțeles, să fie fidele personalității mele. Ca în orice cercetare, voi parcurge o bibliografie care să îmi susțină lucrările viitoare, fiindcă cred că pictura este un act de gândire, o altă practică intelectuală.