Ada Muntean este artist vizual, curator independent și jurnalist cultural. A absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, secția grafică, licență și masterat, iar în 2019 a obținut un doctorat în Arte Vizuale cu teza “Corpul uman ca imagine și instrument în arta contemporană. Ipostaze identitare de la existențialism la transumanism”.
Discursul său artistic se construiește în jurul trăirilor și provocărilor omului contemporan explorând medii și forme de reprezentare multiple, de la pictură, la desen, fotografie, video și instalație.
Prima sa expoziție personală, “Coordonate ca tu să visezi” a avut loc în 2012. De atunci a expus constant atât în țară, cât și internațional. Cele mai recente expoziții personale sunt: “Mediating Illusion. The Temptation to Exist”, Estopia Art Gallery, Lugano, 2022, “Fragments from a Life I don’t Remember”, Camera K’ARTE, Târgu Mureș, 2022, “Réalités corporelles: des identités incertaines”, Institutul Francez, Cluj-Napoca, 2021, “Corporealities. Uncertain Bodies”, Estopia Art Gallery, București, 2020. În prezent, trăiește și lucrează în Cluj-Napoca.

Ai absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, secția grafică, licență și masterat, iar în 2019 ai obținut un doctorat în Arte Vizuale cu teza “Corpul uman ca imagine și instrument în arta contemporană. Ipostaze identitare de la existențialism la transumanism”. În ce măsură experiența ta academică te-a ajutat în evoluția artistică și în dezvoltarea unui stil personal?

Experiența academică a avut un rol important prin deschiderea culturală și socială pe care mi-a oferit-o, intermediind întâlniri cu mulți profesioniști din domeniu, atât din țară cât și din afara ei. Mediul universitar a creat un context de învățare și experimentare care în timp m-a ajutat în evoluția artistică. În primii ani ai studenției am simțit o emulație și o atmosferă competitivă care mi-a oferit motivația necesară de a-mi depăși limitele. Ce pot să spun este că am înțeles încă de foarte devreme că e nevoie de multă dedicare și muncă pentru asta, rezultatele palpabile apărând în timp și ca o consecință a unei preocupări constante pentru artă și tot ce presupune a face artă. Etapa de studii doctorale mi-a oferit răgazul de a învăța și lucra mai mult în zona ariilor mele de interes și de a aprofunda un anumit mod de înțelegere a lucrurilor. Ce a fost extraordinar în această perioadă finală de studii este că am putut accesa două burse de studii Erasmus care mi-au permis să explorez viața artistică și culturală în două orașe care m-au fascinat mereu: Londra și Berlin. Privind în urmă, îmi dau seama că deschiderea pe care mediul academic mi-a oferit-o a fost o șansă foarte mare în evoluția mea ca om și artist.

Când ai simțit că menirea ta este să fii artistă?

Părinții mei au avut o contribuție importantă în a-mi deschide un orizont cultural, prin care să pot lua contact cu orice formă de manifestare artistică: teatru, film, arte vizuale. Astfel, mi-au trezit o atracție înspre această zonă pe care ulterior mi-am cultivat-o singură, ajungând câteodată aproape o obsesie. Dorința de face artă a apărut în copilărie, în jurul vârstei de 10 ani– mai exact din momentul unei vizite cu tatăl meu în atelierul de creație al unui prieten de familie – artist vizual. M-a fascinat faptul că își crease o lume în acel spațiu, nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Mi s-a părut de departe cel mai provocator lucru pe care l-aș putea face, să fiu artist și să am atelierul meu. Am fost un copil foarte curios, însă care se plictisea rapid și avea mereu nevoie de ceva nou. Tot ce era legat de artă mă ținea mereu în priză, pentru că aveam senzația că e o activitate care nu se poate termina și că permite variante infinite de rezolvare, interpretare. Nu mi-au plăcut niciodată matematica și materiile exacte pentru că permit doar un singur răspuns cu certitudine, iar pe mine ideea de certitudine mă paralizează.

Ești artist vizual, curator independent și jurnalist cultural. Ce te-a atras în zona curatorială și editorială? Preferi să faci artă, să curatoriezi expoziții sau să scrii despre manifestările artistice de pe scena de artă autohtonă?

Prefer să fac artă – curatoriatul și jurnalismul cultural au apărut ca necesități și uneori consecințe a unor anumite contexte. Faptul că poate sunt o fire mai pragmatică, cu unele calități pe parte de organizare, m-a determinat să îmi asum ocazional rolul de curator. Îmi place să gândesc concepte de expoziții, să le vizualizez în spațiu, să îmi imaginez posibile relații și dialoguri între lucrările anumitor artiști. E o regie spațială, stresantă uneori, dar care îmi aduce satisfacții. Când pregătesc în calitate de curator o expoziție de grup, mă consum psihic mai intens decât când îmi pregătesc o personală. Când e vorba de lucrările altor artiști simt o responsabilitate mult mai mare decât în ce privește lucrările mele. Gândesc ca un practician, nu ca un teoretician, iar acest lucru cred că se vede și se simte. Și tot din perspectiva de practician scriu. Nevoia de a scrie și a analiza a venit în primă fază dintr-o necesitate de a pune în cuvinte o concepție despre artă pe care am considerat-o mereu destul de cerebrală. O caracteristică despre care mi s-a spus uneori că ar fi un dezavantaj într-un domeniu care prin excelență pornește dintr-un demers preponderent senzorial. Dar mi-am asumat abordarea aceasta cerebrală pentru că îmi place și procesul analitic, nu doar cel intuitiv. Sigur că funcționez și pe intuiție, însă de când mă știu îmi place să disec realitatea și să o privesc din multiple unghiuri.

Care sunt cele mai fascinante și mai provocatoare aspecte ale activității tale de zi cu zi ca artistă/curatoare?

Cred că cel mai provocator aspect în acest domeniu este acuitatea observației, care trebuie mereu antrenată și menținută activă. Chiar și când nu sunt în atelier, mă gândesc la anumite aspecte ale unei lucrări aflate în proces de lucru sau îmi imaginez viitoare lucrări. Am o secțiune specială în telefon unde în mod spontan îmi notez idei, asocieri de cuvinte, posibile titluri, în eventualitatea de a le putea dezvolta mai departe în experimente personale sau proiecte curatoriale. Preocuparea constantă către procesul de lucru contribuie din punctul meu de vedere la coerența demersului artistic.

Cum ai descrie arta ta și cât de important este pentru tine să transmiți un mesaj?

M-am întrebat de multe ori pe parcursul timpului de ce continui să fac artă, să produc tot felul de obiecte pentru care în timp a trebuit să devin ingenioasă ca să le pot găsi spațiu de depozitare adecvat. Cred că e un mod de a face față vieții de zi cu zi. Lucrul în atelier a devenit și un mecanism de apărare în fața unei realități care mă copleșește uneori. Nu o fac terapeutic, pentru că nu mă relaxez făcând artă, ci din contră, câteodată presupune un consum psihic și emoțional destul de serios. Îmi dă sens într-un mod în care mă face să vreau să mă trezesc a doua zi și să rămân curioasă în spirit și atitudine. În ce privește arta mea, ea de cele mai multe ori e conectată direct sau indirect la anumite experiențe pe care le-am trăit, însă nu într-un mod descriptiv. Mesajul e acolo, ca o inserție subtilă, disponibil pentru oricine care în mod onest e deschis pentru a recepta un obiect artistic.

Una dintre temele principale pe care o explorezi în lucrările tale se referă la trăirile și provocările omului contemporan. Când a devenit acest subiect de interes și ce te-a determinat să îl explorezi în continuare?

În arta contemporană, autoreferențialitatea este extrem de comună: mulți artiști lucrează, chiar dacă nu într-un mod direct – despre sine. Explorez provocările omului contemporan pentru că m-am confruntat cu ele și nu pot lucra decât despre ceva ce cunosc și îmi e familiar. Consider că e important un punct de pornire sincer în orice acțiune artistică.

Care sunt etapele procesului tău creativ, de la idee sau sursa de inspirație până la lucrarea finală? Preferi spontaneitatea sau pui mai mult accent pe cercetare?

Aici depinde de proiectul la care lucrez, există situații în care în mod spontan îmi vin idei și realizez lucrările rapid și există situații în care fac puțină cercetare, mai ales când concep serii de lucrări sau proiecte curatoriale. Pentru acestea din urmă, mă documentez în ce măsură – în jurul subiectului pe care vreau să îl abordez – au mai fost făcute expoziții și sub ce formă. Îmi extrag ideile din diferite surse, neprogramat, le arhivez și când se ivește ocazia, dezvolt o direcție pornind de la una din acestea. În ultimii ani, ca mod de lucru, încep mai multe compoziții simultan, pentru că am observat că funcționez mai bine așa, îmi păstrez cumva o perspectivă mai proaspătă asupra lor. Lucrez pe o compoziție, o las deoparte, o continui pe alta și tot așa. Pornesc în general de la fotografie și fotomontaje și ajung să dezvolt lucrări individuale sau serii în mai multe tehnici: desen, pictură, transfer fotografic, colaj, instalație.

Când știi că ai terminat o lucrare? Spune-ne mai multe despre întreaga experiență până când ești pe deplin mulțumită de rezultat.

Știu că am terminat o lucrare atunci când atât din punct de vedere tehnic cât și ca idee, forma la care aceasta a ajuns devine satisfăcătoare ca obiect de sine stătător sau poate funcționa într-o configurație de compoziții existentă. Poate să coincidă sau nu cu proiecția inițială pe care o aveam asupra ei, important este ca formula finală să mă mulțumească sub o formă sau alta. Oricum, foarte rar sunt pe deplin mulțumită, cred că de aceea lucrez mult din punct de vedere cantitativ.
E greu de explicat rațional momentul propriu-zis în care conștientizezi că e finalizată o lucrare: are de-a face cu echilibrarea elementelor, atmosfera creată, propunerea compozițională, contextualizarea lucrării. E ca atunci când simți că ești îndrăgostit, pur și simplu știi și nu mai simți nevoia unei justificări.

De foarte mai multe ori când intră într-o galerie de artă contemporană, publicul se confruntă cu celebra întrebare este asta artă?; De ce crezi că arta de azi este o provocare pentru privitor?

Arta de azi este o provocare pentru privitor din mai multe motive. Unul important este existența unui artist – Marcel Duchamp, care în 1917 a expus un pisoar într-o galerie și l-a transformat în obiect artistic. Schimbarea funcției unui obiect cotidian în operă de artă a determinat o schimbare de paradigmă în procesul percepției artei. Contextul creează artă, iar artistul are capacitatea de a deturna, de a transforma scopul unui obiect și a-l integra într-un proces artistic sau lucrare artistică. Contextul percepției obiectului este extrem de important, spațiul expozițional creând cadrul de receptare al acestuia.

Paradigma pe care Duchamp a propus-o este în esență profund existențialistă: artistul, ca instanță supremă, cu libertate totală de decizie, creează artă din absolut orice palpabil, iar contextul pe care acesta îl propune (spațiul expozițional, galeria, muzeul) transformă acel obiect în lucrare artistică. Duchamp a desacralizat conceptul de creație artistică, punând sub semnul întrebării toate valorile artistice unanim acceptate și validate de până atunci, într-o lume erodată de un război (Primul Război Mondial) în care Dumnezeu e absent, pe care îl considera doar o invenție a omului. Astfel, arta contemporană s-a născut într-un moment al dizolvării vechilor concepte despre valoare, tradiție, moralitate, sacralitate, considerate irelevante în contextul în care nu au putut opri declanșarea unor războaie ce au dezumanizat iremediabil omul.
Din punctul meu de vedere, acesta este motivul principal pentru care arta contemporană este o provocare și în general “neprietenoasă” pentru privitor: nu este în mod necesar doar pictură, nu este obligatoriu frumoasă și nu este în mod previzibil expusă pe un perete.

Prima ta expoziție personală, “Coordonate ca tu să visezi” a avut loc în 2012. De atunci ai expus constant și ai pătruns inclusiv în circuitul artistic internațional. Vara aceasta ai avut o personală la Lugano, în Elveția. Cum simți scena de artă românească în prezent? Cât de mult a evoluat? A crescut interesul publicului pentru artă?

Scena de artă sigur că a evoluat, s-a extins, au apărut tot mai multe galerii și spații de artă independente, inițiative curajoase a unor oameni care de fapt s-au săturat să aștepte să apară un context de vizibilitate pentru ei. În final și l-au creat singuri. Să spunem că și interesul publicului a crescut, au apărut evenimente de anvergură care au atras atât publicul larg cât și publicul de specialitate. Însă în continuare precaritatea și lipsa unui suport de sprijin real, a unei infrastructuri care să susțină într-un mod concret și pe termen lung sectorul cultural – afectează continuitatea și longevitatea anumitor proiecte și spații culturale care apar și dispar cu o frecvență mult prea mare. În ultimii ani mi se pare că din ce în ce mai mulți artiști înțeleg că poate cea mai bună variantă de a atrage o comunitate în jurul lor este asumarea unui artist-run space și a unor evenimente care implică într-un mod sau altul și spațiul public.

Ai curatoriat o serie de expoziții, cea mai recentă fiind expoziția de grup Studies for a Burning Silence de la Hangar F, un spațiu de tip artist-run space din Alba Iulia. Povestește-ne în linii mari cum se desfășoară întreg procesul, de la stabilirea conceptului curatorial la alegerea artiștilor și a spațiului expozițional și cât de mult intervii în modul de expunere?

Conceptul curatorial se dezvoltă în funcție de interesele și preocupările pe care le am într-o anumită perioadă, fie că se conectează de niște experiențe personale sau de evenimente sociale. Astfel, sursele de inspirație gravitează atât în jurul unei realități interioare, cât și a uneia exterioare. Artiștii pe care îi aleg sunt de cele mai multe ori persoane cu care am mai colaborat și alături de care am simțit că pot construi ceva. De asemenea, aproape în fiecare proiect invit unul, doi, poate chiar trei artiști noi, alături de care lucrez pentru prima dată. Urmăresc ce se întâmplă pe scena artistică din România și sunt la curent cu parcursul multor profesioniști pe care îi admir, fie că sunt la început de drum sau sunt deja consacrați.
Alegerea spațiului expozițional este de asemenea importantă, chiar crucială în construirea unui proiect. De obicei concep o expoziție știind deja în ce spațiu va fi montată, iar discuțiile în jurul lucrărilor se leagă și de modul în care vor fi panotate în spațiu. Încă un aspect important: îmi place ca artiștii să conceapă lucrări special pentru conceptul meu curatorial, deci procesul de pregătire al expoziției e destul de lung, câteodată poate ajunge și la un an. Nu merg la sigur, nu mă duc în atelierele lor să selectez ceva existent sau nu le solicit să îmi trimită imagini din portofoliul lor, ci îi provoc să realizeze lucrări noi, pornind de la statement-ul meu. În final, montarea expoziției și stabilirea compozițională a lucrărilor în spațiu o realizez în acord și împreună cu toți participanții din proiect.

Ai avut recent o expoziție personală la Camera K’ARTE din Târgu Mureș. Spune-ne te rog mai multe despre expoziție și despre cum a fost receptată de publicul din Târgu Mureș.

Proiectul de la Camera K’ARTE Târgu Mureș a fost gândit și discutat cu un an înainte să aibă loc propriu-zis, și, lucrând progresiv, a devenit o expoziție cu o însemnătate mai specială pentru mine. Dincolo de faptul că mă simt onorată pentru șansa de a expune într-un spațiu cu o arhivă de evenimente impresionantă, finalizarea acestei expoziții a marcat un proces de introspecție și autoradiografiere foarte intim. Proiectul explorează “cămăruțe” ale psihicului meu care se constituie drept fragmente de amintiri sau impresii ale unor amintiri ce vin asemenea unei inserții neașteptate, a unui smash cut în prezent pentru a-mi pune semne de întrebare în fața deciziilor pe care le-am luat, a experiențelor pe care le-am trăit, proiectându-mi mental un posibil viitor. Publicul din Târgu Mureș a receptat foarte pozitiv expoziția, vernisajul a fost realmente un context de dialog și schimb de idei.

Există ceva ce ți-ar plăcea să experimentezi, dar încă nu a apărut contextul potrivit?

Da, mi-ar plăcea să fac și câteva lucrări de performance, însă nu a apărut încă un cadru potrivit și nici nu mă simt deocamdată pregătită să fac o lucrare performativă. Însă cu certitudine pe bucket list-ul meu se află performance-ul.