Adrian Notz este un curator care a organizat și curatoriat numeroase expoziții, evenimente, conferințe, acțiuni și intervenții cu artiști internaționali, activiști și gânditori la Cabaret Voltaire din Zurich, dar și internațional. Anul acesta a curatoriat alături de Cristina Bută, Monica Dănilă, Ann Mbuti, Edith Lázár, Cristina Stoenescu și Georgia Țidorescu cea de-a cincea ediție a Bienalei Art Encounters, cu titlul My Rhino is not a Myth, un eveniment la intersecția dintre artă, știință și ficțiune.
Vă propun un dialog autentic cu Adrian Notz care ne vorbește, într-o maniera directă și sinceră, despre experiența organizării bienalei, despre conceptul curatorial, dar și despre modul în care a perceput scena de artă românească.
Doresc să începem cu parcursul tău profesional. În timpul unui interviu, ai spus că inițial ai vrut să devii artist, dar ai ales calea curatoriatului. Ai organizat numeroase expoziții, evenimente și intervenții la Cabaret Voltaire din Zurich, dar și la nivel internațional. Ce te-a stimulat în această direcție și cum ți-ai defini abordarea curatorială?
Îmi place să numesc abordarea mea curatorială „curatoriat încorporat” (“embedded curating” ) ca „jurnalişti încorporaţi” (“embedded journalists). Prin aceasta, vreau să spun că fac o scufundare profundă cu artiștii și că încep cercetarea împreună cu ei. În cel mai bun caz, am putea chiar să dezvoltăm împreună o lucrare de artă și o expoziție. Acesta a fost întotdeauna modul în care mi-a plăcut să dezvolt expoziții și, în unele cazuri, expozițiile au fost secundare cercetării în sine. Pentru mine, a fost mult mai interesant să văd cum cercetarea a inspirat și a influențat munca unui artist decât realizarea expoziției. A fost grozav să văd că ani mai târziu, au revenit la un subiect la care lucrasem împreună. Acest lucru ar putea explica, de asemenea, prima parte a întrebării: Deoarece aș fi devenit un artist rău, am preferat să însoțesc artiștii în demersurile lor artistice și, în acest sens, „să curatoriez”.

După ce ai studiat Teoria Artei și Designului la Universitatea de Arte din Zurich (ZHdK), ai dedicat 15 ani DADA; Citez: „Îmi dedicasem toată viața pentru Dada. Dada era religia mea”), mai întâi ca asistent curator și co-director și, mai târziu, ca director artistic al Cabaret Voltaire din Zurich. Ce experiențe ai acumulat în toată perioada? Care au fost cele mai fascinante aspecte ale mișcării Dada pentru tine și cele mai provocatoare aspecte ale muncii tale de zi cu zi ca director artistic al Cabaret Voltaire?
Nu pot răspunde în mod corespunzător la această întrebare, deoarece este prea mult de povestit. Am acumulat multă experiență și cunoștințe de-a lungul celor 15 ani alături de Dada. Dar a trebuit să uit totul pentru că eram în pericol să devin un Automat Dada (Dada Automaton). Cel mai fascinant aspect al Dada a fost că putea fi aplicat în moduri nelimitate și nu și-a pierdut aproape niciodată dimensiunea contemporană, actuală. Provocările de zi cu zi sunt aceleași peste tot atunci, când conduci un spațiu de artă mic: strângerea de fonduri, creșterea audienței și justificarea a ceea ce faci politicienilor locali.
În 2019, ai părăsit Cabaret Voltaire și ai început o nouă călătorie în calitate de curator al programului AI și artă pentru Centrul ETH AI din Zurich. Care a fost contextul în care ai făcut această schimbare în cariera ta? S-a întâmplat spontan sau a fost o decizie analizată îndelung?
Am plecat foarte conștient că nu am un plan de rezervă și mi-am asumat statutul de șomer. Din cauza pandemiei și a blocajelor, toate entitățile culturale s-au luptat foarte mult. A fi șomer în acest context a fost un privilegiu ciudat în Elveția, unde există fonduri bune de șomaj. Pătrunderea în sfera IA și în Centrul ETH AI a fost similară cu intrarea în Dada: a fost întâmplare și noroc. În ambele cazuri, nu aveam cunoștințe de specialitate. O prietenă de-a mea, artista Nora Al-Badri, care a fost și ea în Bienală, m-a abordat cu ideea de a începe un program AI+Art la ETH, Institutul Federal de Tehnologie. Împreună, am obținut finanțare pentru a face un test, care a fost atât de reușit încât, doi ani mai târziu, sunt încă aici, lucrând cu diferite facultăți și artiști la proiecte de artă și știință.

Ai colaborat cu artiști, activiști și gânditori de pe tot globul. Crearea unei legături puternice și de încredere este o provocare, mai ales cu artiștii? Cum alegi artiștii cu care lucrezi?
Nu mi se pare dificil să creez o legătură puternică și de încredere cu artiștii. După cum probabil ai observat, am lucrat cu mulți artiști și am rămas în contact strâns cu ei de-a lungul anilor. Selectez artiști în funcție de arta lor: încerc să îi abordez dacă îmi place arta lor. Dar întrucât orizonul meu de „like” și înțelegere au fost limitate, pentru Bienală, am colaborat cu o echipă de șase tineri curatori, scriitori și critici de artă: Edith Lazăr, Ann Mbuti, Georgia Țioderescu, Cristina Stoenescu, Cristina Buta, Monica Danilă. Împreună am decis ce artiști am dori să avem în expoziție. Astfel, am cunoscut o mulțime de artiști noi și, cu unii dintre ei, am reușit să creez o legătură puternică și de încredere, cu care aș putea colabora chiar și în viitor.
Ai fost curatorul Bienalei Art Encounters, ediția a V-a, pe care ai organizat-o alături de un colectiv format din curatoare tinere. Cum ai primit propunerea de a organiza Bienala Art Encounters 2023?
Am aplicat la începutul anului 2020. Într-o primă fază, a fost respinsă cererea de a curatoria ediția din 2021 și, în schimb, am fost invitat să conduc NEW NOW Autumn School of Curating în toamna anului 2020, care s-a derulat complet online. NEW NOW Autumn School of Curating a fost o experiență plăcută și surprinzătoare pentru toți participanții. Am reușit să formăm legături puternice și de încredere ca grup. Din ea au mai făcut parte Edith Lazăr, Ann Mbuti, Georgia Țioderescu, Cristina Stoenescu, Cristina Buta și Monica Danilă, iar în acest sens am continuat Școala de Toamnă. În martie 2022, decizia finală de a curatoria ediția din 2023 a fost oficializată și, la scurt timp după aceea, am sugerat și un colectiv curatorial cu care să curatoriez bienala: Edith Lazăr, Ann Mbuti, Georgia Tioderescu, Cristina Stoenescu, Cristina Buta și Monica Danilă. Chiar dacă peste tot era scris că eu sunt curatorul, de fapt, întregul grup a fost cel care a curatoriat bienala într-o mare colaborare colectivă.
Pentru această ediție a Bienalei Art Encounters, intitulată- My Rhino is not a Myth – ai urmărit intersecția dintre artă, știință și ficțiune. Ne poți defini conceptul curatorial și ne poți spune ce te-a inspirat să faci această asociere interesantă cu renumita lucrare Rinocerul a lui Albrecht Dürer, creată în 1515 fără ca artistul să vadă vreodată animalul reprezentat?
Un aspect care nu este menționat în conceptul publicat pe site și în catalog este că am fost într-o călătorie de cercetare cu Consiliul Elvețian pentru Arte în India și Bangladesh, în aprilie 2022. La acea vreme, am citit și despre Rinocerul lui Dürer într-un manifest al Aiiiii. Art Center din Shanghai, unde am ținut o conferință mai târziu. Ei l-au comparat pe Dürer cu o aplicație AI: Dürer a făcut o imagine după un text. În călătoria mea de cercetare, am fost și în Goa, de unde a fost expediat rinocerul. Și mama mea este din Goa. Deci, desigur, m-a interesat foarte mult, și personal, acea poveste a rinocerului fiind una tipică a modului în care nu numai bunurile coloniale, ci și cunoștințele din colonii au fost importate în Europa, lucru pe care David Graeber îl descrie foarte frumos în „Dawn of Everything”, ceea ce a fost și o inspirație importantă pentru Bienală. Rinocerul nostru era foarte anarhist pe plaja aceea din Goa.

Ai expus 60 de artiști din 20 de țări a căror artă a pătruns în 23 de spații din Timișoara, de la spații expoziționale la platforme complementare, precum și zone dedicate evenimentelor. Cum ai descrie întreaga experiență din ipostaza de curator al Bienalei Art Encounters 2023?
Ne-am ocupat doar de 8 spații, ceea ce a fost deja destul, deoarece am încercat să avem o instalație pentru aproape fiecare dintre artiști. Experiența mea de curator al acestei bienale a fost, desigur, intensă. Bienala s-a dovedit a fi o surpriză pentru mine: am reușit să instalăm toate lucrările. Numai opera de artă „The Bird, A Bone And Other Witnesses In A Museum Fire ” de Sahil Naik, care a adus de fapt un rinocer din Goa, nu a fost instalată la timp pentru deschidere. A fost păcat, pentru că lucrarea lui a fost cu adevărat piesa centrală pentru bienală. A fost o surpriză și să lucrez în colectiv, care a funcționat extrem de bine. Am fost foarte rapizi în găsirea de soluții colective, am avut încredere unii în alții în deciziile luate și ne-am surprins unul pe celălalt aducând artiști și opere de artă pe care nu le știam. De asemenea, a fost plăcut să avem aproape jumătate dintre artiști acolo pentru deschidere, unii călătorind din Mexic și India. Aceasta a fost o surpriză plăcută. Și apoi, pot spune și că catalogul a ieșit cu adevărat grozav.
Bienala a durat opt săptămâni. În timpul bienalei, ai supravegheat modul în care a fost primită expoziția; ai întâlnit diferite situații în care a trebuit să faci ajustări în funcție de feedback-ul primit?
Nu, nu am făcut-o. Am putut fi acolo doar la deschidere, pe la mijlocul bienalei, la conferința noastră de artă și știință și la închidere, câmd s-a lansat catalogul. Dar am avut mediatori foarte buni care au fost gazdele expozițiilor. Am avut și un director de producție excelent și foarte devotat, Raluca Durbaca, care până în ultimul minut al bienalei s-a ocupat de tot ce nu mergea, iar Ioana Gonțea, directorul operațional, a fost o colaboratoare foarte bună, orientată spre soluții. Curatorii români din colectivul nostru au fost mai des acolo, întrucât au găzduit și câteva proiecții în cadrul Bienalei.
Acesta a fost probabil primul tău contact cu scena artei contemporane românești și publicul românesc. Ce impresie ți-a lăsat? Cât de aproape sau de departe suntem de scena artistică internațională?
Acesta nu a fost primul meu contact cu scena de artă contemporană românească. Primul meu contact a fost în 2006 când am curatoriat expoziția „Dada East? The Romanians of Cabaret Voltaire”. În acest timp, scena artei contemporane s-a dezvoltat foarte mult și s-a extins enorm. Există nu numai o mulțime de tineri artiști interesanți și spații conduse de artiști, ci și o mulțime de galerii emergente. Deși majoritatea acestor artiști, spații și galerii fac parte din scena artistică internațională, scena tinde să fie ermetică: vezi mulți artiști români în aceleași spații de artă românești.


Alicja Kwade, Medium Median (Homo-Mensura), 2016, and Urform I, II, 2016 (back), Christopher Kulendran Thomas, Vistas of Prosperity and Splendor, 2023 (right)






Interviul face parte din proiectul Repere, un demers prin care urmăresc să prezint oameni remarcabili, cu un parcurs profesional frumos și sănătos, cu povești inspiraționale, oameni care au transformat Timișoara într-un oraș cultural efervescent prin numeroase evenimente excepționale inițiate și coordonate de-a lungul timpului, dar și cu prilejul celebrării deținerii titlului de Capitală Europeană a Culturii.
Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.