Un interviu realizat de Evantia BARCA

De la Tate Modern, Centre Pompidou sau MoMA, până în celălalt capăt al lumii, la Sydney sau Jakarta, Dan Perjovschi pune, ici și colo, oglinzi în care realitatea își măsoară metehnele, confruntată cu idei, poate utopice, de artist care visează o lume ideală. Zidurile lui Perjovschi tulbură liniștea unui cotidian prea plat și confortabil sau banalul unor străzi pe care este, oricum, prea multă distracție și prea puțină poziționare. Desenele lui sunt editoriale, o analiză a interacţiunilor dintre artă și societate, potențată de un discurs care-și păstrează umorul chiar și atunci când poartă comentarii tăioase, politice, sociale sau culturale. Este un amestec adresat unei lumi globale, poate un pic indigest pentru cei care visează prea frumos, prea curat.
Parte din seria proiectelor desfășurate în spațiul public, tramvaiul care a traversat anul trecut Timișoara, o simeză ambulantă umblând hai-hui într-un univers multi-cultural, este încă o cronică densă a istoriei recente. Evocă un șir de momente simbolice pentru a ajunge, în contemporan, la o întrebare critică: Pentru cine s-a făcut Capitala Culturală?
Cunoscătorii umplu sălile de teatru sau de concert și muzeele, în timp ce unele forme de artă ies să-și caute publicul pe străzi, urmând șirul piețelor cu nume rezonante: Unirii – Libertății – Victoriei. Tramvaiul nu e doar un simplu tablou fugit dintr-o expoziție, ci mai degrabă un simbol al democratizării actului artistic. În măsura în care “tramvaiul este pentru toată lumea, și pentru ăia care au făcut Revoluția, și pentru ăia care au uitat de ea, și pentru ăia cărora nu le pasă”…

Evantia Barca: De ce se mai iese în stradă la Timișoara?

Zidurile experimentale, ludice, s-au transformat într-o platformă mobilă în cazul Capitalei Culturale Timișoara. Are această dinamică o semnificație aparte? Ideea de a părăsi instituțiile tradiționale pentru a ieși în stradă este recurentă în ultimii ani în cazul tuturor artelor, inclusiv în cel mai conservator univers artistic, opera. Ce traseu au artele vizuale?

Dan Perjovschi: Se iese în stradă din multe motive și în cazul artelor (și, mai ales, al operei). Din foame de audiență. Nu o spun critic, nu e o critică instituțională. În stradă e, mai ales, marketing. Festivalul e pe val. Dacă oamenii nu vin, ieșim noi după ei. Într-un fel, e bine, că se recâștigă un spațiu public pierdut pentru șnițele și bere… Există proiecte speciale care analizează exact spațiul public. Nu numai acum, în Capitală, ci de multișor. Apar lucrări speciale sau, după cum am văzut des la Timișoara, afișe politice în mijlocul pieței. Am participat la Timișoara, în 1991, la prima mare expoziție, o manifestare a artelor vizuale de după Revoluție numită Stare fără Titlu. Atunci au fost performance-uri pe stradă. Celebram libertatea recent câștigată. Corpul era radical și politic. Acum e spectaculos și comercializat.

Știi, la început, m-a enervat la Sibiu, unde locuiesc, secțiunea din Festivalul de Teatru care aducea parade pe centru, păpuși, defilări, samba… Mi se părea populist și neteatral (în sensul de cercetare). Acum mi-am revizuit poziția. Multă lume nu are bani sau timp sau context să cumpere bilet să meargă în sala de teatru. Odată am auzit, de după gard, o vecină care-i citea la telefon unei colege programul spectacolelor și al evenimentelor din spațiul public… adica alea moca. Am fost impresionat. Singurul meu of este că pe stradă e prea multă distracție și prea puțină poziționare. Nu o să uit niciodată că pe străzile din țara asta, oamenii au murit ca noi doi să avem acum o conversație fără cenzură.

Noi, artiștii, nu suntem panseluțe, noi nu înfrumusețăm orașul. Noi îl luăm la întrebări.

E.B.: Am zărit pe tramvaiul-expoziție de la Timișoara un mesaj care poate că ar avea ceva mai mare impact asupra generațiilor mature, cei care auzeau cândva o cuvântare rostită de la un balcon devenit simbolic. Care este povestea personală care a motivat alegerea acestui mesaj și care credeți că este ecoul său în contemporan? Setea cronică este încă de libertate?

Cum arată idealul de libertate în societatea comercială?

D.P.: Tramvaiul este pentru toată lumea, și pentru ăia care au făcut Revoluția, și pentru ăia care au uitat de ea, și pentru ăia cărora nu le pasă. Că de aia lucrarea mea e pe șine și nu atârnată de vreo bară în muzeul baroc. “Stați liniștiți la locurile voastre” – e o propoziție destul de cunoscută și are relevanță și astăzi, că la fel ni se spune zilnic. Ne spun alții, din alte balcoane.

Da. Pentru mine libertatea de călătorie și expresie sunt fundamentale. Încerc să le amintesc timișorenilor asta și, cu ocazia asta, îmi reamintesc și mie. Cred că între comunism și capitalism nu încape comparație. Societatea comercială, spui tu… Păi ce, comunismul era la liber? Să amintesc cuiva cum aveai nevoie de pile să îți cumperi crenvuști (trei sferturi plini de apă). Dar ai dreptate, trăim într-o epocă mercantilă, obsedată de bani și de vizibilitate. Libertatea astăzi este pentru mine posibiltatea să găsești spațiu și public pentru poziția ta critică, spațiu să spui lucrurilor pe nume. Eu am găsit un tramvai.

Tramvaiul pune câteva întrebări:

De ce transportul public e doar spațiu de reclamă și nu de educație?
Ce înseamnă, în secolul 21, o lucrare de artă?
Cine are acces, în termeni de timp și bani, la cultură?
Pentru cine se face Capitala Culturală?

Bine, ar fi mai multe. De exemplu, eu promovez cultura critică (arta și istoria recentă, dezbaterea intelectuală, limba română, multiculturalismul, societatea deschisă și curajul de-a ne privi în oglindă) din februarie… dacă era ca Centrul de Proiecte să plătească reclama asta pe tramvai, mai trebuia un buget de Capitală. Asta ca să îți răspund și la întrebarea despre cum se poate scurtcircuita o societate bazată numai pe profit. Dar și asta este libertate. În dictaturi nu ai alternative.

Darămite tramvaie.

E.B.: Ați călătorit cu acest tramvai. Care sunt cele mai interesante povești auzite de la ceilalți? Îngrijorările, revoltele sau bucuriile oamenilor…

D.P.: Tramvaiul desenat de mine nu este un tramvai elitist. Adică e un tramvai normal, care merge în circuit normal. Vrei să auzi chestii, mergi cu el. Eu nu am apucat. Am făcut în februarie două tururi (că au venit prea mulți oameni la primul și a fost necesar să fac un bis) și nu am ascultat pe nimeni, ci am vorbit eu toate cele patruzeci de minute, cât ținea un tur. Am spus povești despre cum am trecut de la cenzură la revoluție și apoi la libertatea de expresie și la exagerarea de expresie de acum. Am spus ce am pățit și ce am făcut. Fără teorii savante. Eu sunt un artist care se bazează pe experiență directă, nu pe texte.

În ceea ce priveste oamenii, și prin ce trec ei acum…, și eu trec prin aceleași lucruri și e suficient să citești ziare, să te uiți la TV sau să scanezi social media ca să afli exact cât e ceasul…[…]*

*Interviul poate fi citit în integralitate în primul număr tipărit al revistei Empower Artists disponibil spre achiziție online aici sau fizic în librăriile Cărturești din toată țara și în librăria La Două Bufnițe din Timișoara.

Cover photo: Dan Perjovschi. Prin amabilitatea artistului.