Galeria Laborna a organizat în perioada 30 septembrie – 23 octombrie expoziția colectivă “O istorie care este, Una care putea fi și Una care nu a existat”, curatoriată de Ciprian Paleologu.

Ciprian Paleologu a selectat opt artiști contemporani: Ioana Alecu, Mădălina Lucșoreanu, Iulia Mirică, Ovidiu Morar, Ciprian Paleologu, Raluca Pavelescu, Oana Sima și Matei Udriște, care au reinterpretat conceptual obiecte de artă alese din colecția lui Ovidiu Morar.

Empower Artists a stat de vorbă cu Ciprian Paleologu despre contextul în care s-a conturat acest proiect expozițional de grup și despre intervenția fiecărui artist participant.

Care este povestea expoziției “O istorie care este, Una care putea fi și Una care nu a existat”?

Ciprian Paleologu: “O istorie care este, Una care putea fi și Una care nu a existat” este o idee care și-a așteptat momentul propice spre a fi prezentată. Destul de complex, acest concept are o anatomie fascinată prin prisma conexiunilor interne: avea nevoie, pe de o parte, de piese de colecție consistente și cu fire ce se puteau conecta între ele, de artiști deschiși la însușirea și reinterpretarea lor în cheie personală și de un moment de vizibilitate amplă.

Ovidiu Morar a avut bunăvoința și plăcerea de a ne permite să sondăm în excelenta sa colecție de obiecte, extrem de diversificate, din toate părțile globului și din extrem de multe perioade istorice diferite pentru a putea realiza acest demers.

În colecții există clase de piese cărora li se cunoaște originea, povestea, trasabilitatea, în paralel cu o altă categorie care nu și-a dezvăluit toate secretele și viața complexă. Combinația dintre certitudini și enigme este fascinată. Ea lasă loc interpretărilor artistice, proiecțiilor, despre un potențial neexploatat încă.

Am ales opt artiști contemporani: Ioana Alecu, Mădălina Lucșoreanu, Iulia Mirică, Ovidiu Morar, Ciprian Paleologu, Raluca Pavelescu, Oana Sima, Matei Udriște care să reconfigureze conceptual obiectul de colecție și să îl așeze într-o nouă perspectivă.

Fiecărui concept artistic i-a fost atașat un print în care erau vizibile două componente – pe de o parte viziunea artistului în raport cu construcția nouă și reconfigurarea propusă, în paralel cu notele colecționarului Ovidiu Morar privind modul în care acele obiecte au ajuns în proprietatea sa și istoria lor (atât cât este cunoscută). Intenționat, oricare dintre cele 13 obiecte de colecție avea o parte misterioasă, neștiută și doar presupusă.

Astfel “O istorie care este, una care putea fi și una care nu a existat” devine pe deplin funcțională: “Istoria care este” traducea precis forma cunoscută, cea “care putea fi” propune sondarea în posibilitățile conexe și presupunerile proxime fenomenului, iar cea “care nu a existat” îi oferă artistului plusul de fantezie și reinterpretare, fără a distruge conținutul ideatic profund al obiectului.

Ce este un obiect pe care vrei să îl colecționezi? Mai exact, cum ai defini obiectul de colecție?

Ciprian Paleologu: Ce este un obiect pe care vrei să îl colecționezi? O promisiune perpetuă de satisfacție, prin aura încărcăturii sale, a istoriei care îl însoțește (știute,bănuite sau doar presupuse). Un complex intrigant de sentimente menite să te atașezi de el, să îl cercetezi, să proiectezi asupra sa și prin el. Acest element va genera istorii noi, în funcție de contextul și ambientul în care îl așezi.

În ce măsură arhitectura Galeriei Laborna ți-a permis să creezi un cadru de expunere coerent și unitar?

Ciprian Paleologu: Galeria Laborna, prin arhitectura sa, face ca spațiile să fie clar definite, astfel am putut să construim un careu de patru note conceptuale: primul spațiu aflat la parterul galeriei a fost proiectat pentru o secvență cu accente de ironie social-politică, raportate la un sistem ce mereu se reinventează (Iulia Mirică), apoi am folosit o cameră-culoar care face legătura dintre parter și etaj ca un element de auto-reflectare și reflecție/ meditare în raport cu eul profund (Raluca Pavelescu), traseul continuă cu prima cameră din partea superioară a galeriei unde a fost imaginată combinația între utopie și credințe (Ioana Alecu și Ovidiu Morar), iar ultima parte/ al patrulea spațiu a relevat un decupaj istoric-temporar, practic o secvență a unui timp oprit din istorie – finalul anilor 1800, asemeni unui instantaneu ciudat în care aproape că nu realizezi că în colțuri diferite de pe glob anumite fenomene se desfășurau în paralel (Oana Sima, Ciprian Paleologu, Mădălina Lucșoreanu și Matei Udriște).

Descrie te rog intervenția ta din ipostaza de artist. Cum te-ai raportat la conceptul curatorial propus?

Ciprian Paleologu: Secvența propusă de mine se numește “Timpurile dificile de abia au început/ Blestemul Samurailor” și beneficiază de trei obiecte reper: o Stampă japoneză, probabil sfârșit de sec XVIII, început de secol XIX reprezentând un grup de samurai anxioși surprinși dintr-o perspectivă neconvențională, atipică; o Gravură  despre Împăratul Meiji,  circa 1860, prezentând, probabil, prima imagine publică a împăratului Meiji. Acesta apare în mijlocul suitei imperiale, supraveghind turnarea unei șarje de către o echipa franceză și o Fotografie-Print fotografic a Orașului Nagasaki, aproximativ 1880, ce ne arată prin obiectivul unui american imaginea standard a golfului, portului, poartă a Japoniei către lumea de peste mări.

Conceptul lucrării, prezentată sub forma unei instalații, speculează amprenta credinței Shinto din epoca samurailor, dominată de Kami – o serie de divinități, spirite, puteri sfinte, combinată cu identitatea și puterea samurailor, iar în final un accent simbolistic a ceea ce a însemnat orașul Nagasaki pentru Japonia. Domnia clasei samurailor de aproape 700 de ani, care sub o anumită formă a fost afectată puternic sub restaurația Meiji, prin urbanizarea țării și ieșirea din izolaționism a însemnat și o falie profundă.  Se amestecă în acest “blestem” samurai – simboluri decupate și pictate pe piele, un spirit Kami dominant, desenat cu tuș pe hârtie hanji și umbra unui avion negru, ciudat, din lemn, cu referință directă la destinul istoric tragic al orașului Nagasaki.

Ne poți prezenta, te rog, abordările celorlalți artiști care au făcut parte din expoziția colectivă “O istorie care este, Una care putea fi și Una care nu a existat”?

Ciprian Paleologu: Iulia Mirică cu instalația “Oficiul Păcălelii”, în spațiul de la parter, are ca reper două obiecte de colecție – un joc de societate “Jocul hazardului Politic” provenit ca supliment al ziarului Vremea din anii ’30, ce are ca pretext construirea carierei unui politician aspirant al vremurilor și o Placă metalică emailată de atenționare din anii 20 “Scuipatul pe jos este oprit” ce a fost culeasă dintr-o colecție de peste 10 000 de astfel de o obiecte antebelice. Iulia reinterpretează ideea de joc de societate în cheie ironică folosind un element anamorfotic de tip personaj dominant spațial, trimiteri grafice la fotografii de epocă și un fel de teorie a programului actului de a scuipa, în diferite ipostaze cu tâlc.

Spațiul de tranzit de tip culoar pe care Raluca Pavelescu îl construiește în ideea de “Sevrajul de 56 de minute” plecând din punctul de referință al unei prețioase Oglinzi înrămate din secolul XVIII, cu un ancadrament metalic plină de detalii, superb lucrat manual. Aflată într-un capăt de perspectivă, oglinda, are pe lateralele încăperii monotipiile alb negru ale artistei, cu o gloată de personaje ce apasă cadrul și îl invadează. Este practic un demers cu note filosofice despre identitate, nesiguranță, mascare, autoînșelare etc perceput prin prisma faptului că zilnic ne petrecem o parte substanțială din timp căutând propria reflexie iluzorie.

Următoarea secvență din expoziție este conceptul Ioanei Alecu numit “Etern Posibil”. Ea are în proximitate două obiecte extrem de interesante de colecție – Sculptură unui sfânt, piesa religioasă de  început de secol XIX, recuperată din pubela unei case parohiale din Ardeal, sculptura devenind de-a lungul timpului o butaforie respectuoasă prin adăugarea unui cap de la un teatru de păpuși dispărut, din Obor. Alături este așezată gravura de mici dimensiuni, tot din același secol, reprezentându-l  pe sfântul Hristofor cu cap de câine.
Ioana pune în discuție motivul  evoluției legendelor și dinamica dezvoltării structurale ale acestora, care aduc cu sine multitudini de interpretări polimorfe conceptuale și reprezentaționale.

În proximitatea Ioanei Alecu este chiar peretele lui Ovidiu Morar, care pe lângă faptul de a fi colecționar este și artist, editor, profesor de fizică etc. Acesta și-a ales o hartă fictivă de la 1694  “Accurata Utopiae Tabula”, concepută de cartograful și editorul Pieter Schenk, în Olanda. O bijuterie a ciudățeniilor. De la acest indice a construit o extensie de hartă pe toată suprafața spațiului, minimal-liniară, ce cartografiază de asemeni o geografie existentă doar în imaginația sa, concept denumit “Catatonic”.
Este de remarcat că Ovidiu Morar lucrează la hărți utopice, asemeni unui dicteu automat, de zeci de ani. Interesant că în viziunea artistică, pe lângă semnele grafice ale hărții acaparatoare sunt plasate numeroase rame de forme și stiluri diferite, cu aluzie la o așa zisă devenire și aspirație spre “celebritatea” obiectului reper.

Poate cea mai complexă suprafață din expoziție este ultima cameră în care sunt închegate discursurile a patru artiști – Oana Sima, Ciprian Paleologu, Mădălina Lucșoreanu și Matei Udriște. Cheia acestui spațiu este nota aparte a faptului că, în același timp, în colțuri de lume diferite se întâmplau fenomene ce par atât de diversificate și polarizate.

Oana Sima, cu “Domnul X”, analizează în profunzime și duce mai departe intensitatea obiectului de colecție – o Pictură atipică despre Hunedoara, din anii 50, ce reprezintă platforma siderurgică a orașului, din perspectiva unui vizitator al castelului Huniazilor. Practic opusul majorității vederilor turistice cunoscute, cu un scop clar propagandistic. Combinatul de fier fusese fondat în perioada austro-ungară, în 1884.

Artista Oana Sima prezintă un nou început într-un oraș ce promite uitarea istoriei și clădirea uneia noi pe bazele oțelului, Domnul X fiind un personaj fictiv-fantomatic, unul dintre cei 15.000 de angajați ai fostul combinat siderurgic de la Hunedoara. Astfel intenția discursului devine socială, cu accent pe drama multor existențe desțelenite, permutate și apoi uitate. Inadaptarea continuă, ca o formă de acceptare, lasă urme profunde.

Discursul ultimei camere din expoziție continuă cu peretele gândit de Mădălina Lucșoreanu – “Calm Tulburător” expresie a două repere colecționabile: o Daghereotipie, circa 1880, ce reprezintă un dorobanț ca personaj necunoscut și o Gravură – Ilustrație de ziar londonez din 1877 ce amintește episodul atacului românesc asupra Plevnei, desenat de un artist trimis special in zona conflictului turco-ruso-român.

Mădălina ne pune într-un context aparte, configurând prin desenele sale o lume deformată a ceea ce știm despre conflict și război. Suntem obișnuiți cu scene încărcate, dinamice, copleșitoare, menite să sugereze atmosfera dramatică. Dar acum avem de a face cu o răsturnare conceptuală, accentul fiind pus pe ideea de acalmie apăsătoare, pe repetiție a simbolurilor extrase din context etc.

Cea din urmă secvență aparține lui Matei Udriște cu “Secvențe Relative” ce beneficiază de o piesă extrem de importantă din colecția lui Ovidiu Morar, o Placă de aramă în relief, din cultura Edo, ce reprezintă o căpetenie războinică din Imperiul Benin. Acest tip de placă a fost produs din abundență pentru palatul regal din Benin. Au fost luate, în 1897, de soldați englezi triumfători, după care au intrat în circuitele comerciale.

Conceptul proiectului lui Matei Udriște se transformă într-o structură metalică proprie sub forma unui altar de rememorare, în care privitorul intră precum într-o cușcă, pentru a privi și înțelege obiectul dintr-o nouă perspectivă. Desenele ce însoțesc obiectul reprezintă o istorie netrăită a celor patru personaje din compoziția obiectului, permutați prin diverse medii contemporane, într-o intervenție grafică, direct pe peretele galeriei.

La final este de remarcat că dincolo de a fi un concept de expoziție ce se consumă dintr-o dată, “O istorie care este, Una care putea fi și Una care nu a existat“ a fost gândită și ca un posibil șir de evenimente/ episoade cu noi obiecte colecționabile importante și artiști de asemenea, transformându-se într-o formulă serială.