Alex Boca, artist, curator și manager cultural, activează pe scena de artă din Timișoara. A urmat Facultatea de Arte și Design din Timișoara unde a studiat arta video și sculptura, după care a studiat curatoriatul, timp de un an, la Paris. În anul 2017, a cofondat Lapsus, un spațiu pentru experiment artistic, unde a inițiat și găzduit numeroase expoziții personale și de grup, încurajând cu precădere demersurile artiștilor emergenți.

Povestește-ne despre trecerea de la arta video la sculptură și, în final, la curatoriat. Ce anume te-a stimulat în această direcție?

Primul meu interes practic real a fost fotografia și arta video, dar apoi am început să mă documentez despre artă contemporană și mi-au plăcut mulți sculptori pe care i-am descoperit cu această ocazie. Dar eu nu am devenit niciodată sculptor, ci am început o tranziție lentă de la practică artistică spre teorie și organizare. Mi s-a părut mai important să învăț să pun în valoare viziuni și estetici pe care le găsesc unice sau autentice. În Paris am văzut multă artă pe care am consumat-o cu lăcomie, mi-a plăcut cât de liniștitor poate să fie un spațiu cu lucrări bine instalate și ce senzație de libertate poate să îți ofere actul contemplării estetice. Când mă plimb într-o expoziție sunt doar eu cu ceva din afara acestei lumi, am vrut să recreez și eu asta.

Rolul curatorului este într-o continuă dinamică. Din punctul tău de vedere ce înseamnă astăzi să fii curator și cum ai defini activitatea ta curatorială?

Eu văd curatorul ca pe un mediator dintre realitatea împărtășită de toți și lumea subiectivă a artistului, nu mă interesează rolul politic al curatorului în lumea artei sau în mediul social, ci sunt interesat mai mult de rolul pe care îl are acesta ca șaman sau ca filosof.
Prin curatoriat eu caut ce e neobservat și doresc facilitarea actul artistic, de aceea îmi place să mă uit la intenția creativă dintr-o persoană. Adesea întreb despre reflecția și experiența interioară a artistului, iar apoi despre deciziile și metodele prin care reușește acesta să le materializeze sau transmită. Sunt interesat de gândire intuitivă, adică de ceea ce nu e conștientizat rațional și încerc să pun acele intuiții în cuvinte prin dialog, ca o oglindă. Curatoriatul se îngrijește de actul artistic, se asigură că are condițiile necesare ca acesta să se întâmple și caută moduri prin care să-l provoace pe artist să creeze operele cele mai suprinzătoare pentru lume, pentru el însuși, să se descopere ca persoană prin acest proces.

Ești cofondatorul spațiului Lapsus din Timișoara. Care a fost contextul în care s-a conturat acest proiect? S-a întâmplat spontan sau a fost o decizie analizată îndelung?

August 2017 – mă întorsesem din Paris destul de confuz și după 2 luni în care m-am învârtit în cerc am decis să-mi închiriez atelier personal deoarece eram încă la masterat la sculptură. Iar când am găsit spațiul de la fosta fabrică „Azur” nu a durat mult (câteva zile) să-mi dau seama că e prea valoros ca să-l țin doar pentru mine. Așa că primul pas a fost să-l invit pe un prieten artist, Cătălin Bătrânu, să facă o instalație acolo pe care știam că și-o dorea de mult timp, iar asta a fost o idee spontană.
Cătălin este cofondator deoarece, dacă el nu accepta propunerea atunci, cine știe ce aș fi făcut acolo. Tot de la el am luat numele de Lapsus în momentul în care m-am prins că putem să transformăm ceea ce părea a fi un one time solo-show pentru Noaptea Albă a Galeriilor într-un spațiu cu un program de evenimente recurente, adică în ceea ce a și devenit. Dar nu am mai reușit să deschidem spațiul de Noaptea Albă deoarece nu am terminat la timp, ci l-am deschis o săptămână mai târziu, în 16 octombrie am avut vernisaj pentru proiectul Environment. Au venit o grămadă de prieteni și cunoscuți, dintre care unii încă sunt aproape.
Fondarea spațiului Lapsus nu a fost deloc un plan bine gândit, ci am mers pas cu pas, descoperind ce e un spațiu de artă pe parcurs și ce înseamnă să plătești chiria, materialele, serviciile și onorariile pentru ce facem, deși multe proiecte s-au desfășurat în mare parte prin muncă voluntară și cu entuziasm. Pot să spun că a fost o decizie spontană care a fost mai apoi analizată îndelung, încă e.

Există o poveste sau o întâmplare referitoare la alegerea numelui Lapsus?

Numele de Lapsus a venit de la lucrarea de disertație a lui Cătălin – o serie de picturi abstracte de mari dimensiuni care te băgau în ceață când le priveai, de aceea el le-a numit Lapsus prin 2015. Îmi amintesc cum eram în spațiu (atunci încă fără nume) și Cătălin picta pereții pentru Environment în maniera sa în timp ce eu scriam pe laptop variante de titlu pentru proiect. Am propus să numim expoziția Lapsus iar el nu a fost de acord deoarece asocia acel titlu cu disertația. Dar când am spus ”Hai mai bine să numim spațiul Lapsus și să mai facem expoziții aici” ni s-a părut că este o idee bună. Atunci ne-am prins că putem avea o galerie doar a noastră, ha!
Lapsus este un nume care nu are un mesaj intenționat, dar e amuzant, are un impact când îl auzi și sună intrigant. Eu mai fac legătura între Lapsus și ideea de a-ți goli mintea de reguli pe care le-ai tocit ca să fii mai liber și să ai încredere în ce faci, iar aceea e atitudinea pe care o tot reproduc în Lapsus, și atunci când greșim.

De la inaugurarea spațiului Lapsus în 2017 ai organizat numeroase expoziții personale și de grup. Ne poți descrie în linii mari programul curatorial propus, criteriile de selecție, relația cu artiștii expozanți, dar si cu comunitatea care s-a creat în jurul proiectului?

Programul curatorial s-a schimbat pe măsură ce și eu m-am schimbat, am folosit spațiul ca să experimentez iar personal am trecut prin mai multe etape ca și curator, nu am avut criterii bătute în cuie. Inițial am invitat artiști care au terminat școala de arte în Timișoara și care consideram că lucrează bine dar cărora nu li s-a dat șansa să expună local într-un spațiu contemporan de artă – căutam un mod mai proaspăt de prezentare pentru noi generații de artiști, și ei proaspeți.
Apoi am schimbat și am început să invit pe toată lumea să participe la proiecte colective – invitam pe cine era prezent sau pe cine știam că își dorește. La un moment dat m-a surprins să aflu că unii își doreau să expună în Lapsus dar nu mi-au zis vreodată. Am făcut și open call-uri de proiecte pentru Lapsus, am lucrat cu artiști din diferite țări, am organizat mici rezidențe, ateliere și videoproiecții – toate aceste evenimente au fost exerciții pentru mine prin care am observat cum reacționează oamenii la artiști emergenți și la proiecte noi.

Sunt ca un observator într-o galerie-laborator unde se derulează un experiment social, așa mă simt după Lapsus. Mă amuz tare când privesc din perspectiva asta tot ce am făcut, adică putem să privim și din unghiul fondării unei rețele emergente de noi artiști, curatori și creativi profesioniști dar este o rețea prea slabă și o comunitate prea puțin agregată ca să zic că e subiectul principal. Comunitățile sunt greu de gestionat și de ținut împreună, mai ales azi, când internetul și comunitățile virtuale ne ocupă atâta timp și atenție – fiecare dintre noi are două-trei vieți paralele.

Povestește-ne te rog despre programul educațional Lapsus Laboratory, dezvoltat în colaborare cu Fondul Științescu. Ce presupune acest proiect și cărui tip de public vă adresați?

Programul acesta a fost o altă provocare pe care mi-am asumat-o în Lapsus. Într-un fel a fost și modul meu de a recolta propriul interes pentru lucruri nerdy, pentru inventică și tehnologie nouă de tip DIY/makerspace. Laboratorul a fost etapa în care am început să creez interacțiune mai multă cu publicul, să oferim unelte de sculptură virtuală copiilor și să căutăm colaboratori din domenii STEM.
Am vrut să creez în Timișoara prototipul unui spațiu de învățare așa cum am văzut la FabLab în Paris, în City of Science and Industry, loc de care m-am îndrăgostit pentru deschiderea pe care o dovedeau spre public și spre oricine dorea să experimenteze imprimante 3D, laser cnc, electronică. Ne adresăm copiilor și tinerilor, dar și artiștilor sau vizitatorilor care nu au mai avut ocazia să vadă aceste tehnologii emergente. Francezii îi zic ”Vulgariser la technologie chez les jeunes.”.

În urma cu un an ai lansat cartea “Tot ce ai vrut să știi despre artă, dar ți-a fost teamă să întrebi” – Vol. I. Ce anume a inspirat acest demers, dar titlul cărții?

Căutând artă contemporană pe internet am ajuns pe tot felul de forumuri de unde descărcam discuții interesante, neștiind ce voi face cu ele. Între 2015-2021, am format o mică arhivă de pdf-uri cu informații first-hand de la useri anonimi, arhivă pe care o țineam pe un hard până mi-a venit ideea să o transform într-o serie de publicații cu conținut „filtrat”. Titlul l-am preluat din cultura pop dar l-am mai folosit înainte pentru alt proiect (un workshop de colaje în care am tăiat o grămadă de reviste de artă contemporană și am creat lucrări din ele).
Pentru cartea aceasta m-am gândit că o introducere bună în problemele artei poate fi făcută prin discuții informale, între oameni cu păreri diferite, informați sau părerologi, light și non-academic – așa cum se întâmplă pe internet. Online, oamenii nu se tem să pună întrebări stupide și să riște să se facă de rușine, de aceea mi s-a părut că se potrivește conținutul cu titlul – pentru curajul cu care poți înfrunta propria ignoranță.

Pornind de la subiectele abordate în acest prim volum care are meta tema ”Asta puteam să fac și eu!” putem considera artă orice face sau spune un artist? Ce anume transformă ceva în operă de artă?

Consider că subtitlul ”Asta puteam să fac și eu!” e o reacție confuză la diferența dintre obiect și proces. Dacă ne uităm la artă strict ca obiect estetic vom înțelege forma sau priceperea cu care a fost creată. Iar dacă ne uităm la artă ca proces vom înțelege intenția și discursul din care face parte. De multe ori nici arta nu știe exact ce vrea să facă, de care parte se situează, așa că putem întâlni lucrări create prost din punct de vedere tehnic, cu o estetică aleatoare sau lucrări decontextualizate care creează confuzie și o atmosferă criptică.

A transforma ceva în operă de artă are la bază decizia dintre a face sau a nu face sens din ceva. De exemplu, a munci la o serie de lucrări, oricât de absurdă ar fi ideea de la care pornește, poate rezulta în artă dacă se generează sens ori estetică impresionantă, iar munca artistică stă în deciziile de a-ți asuma un subiect de cercetare, a crea consecvent și a încerca să-ți descoperi viziunea autentică. Altfel, dacă nu e o muncă autentică, poți lucra mult păcălindu-te pe tine și pe alții.
Dacă faci ceva o dată și o numești artă, iar pe tine te numești artist pentru că ai decis să te validezi singur, nu consider că aia e artă. Arta nu e ce ai făcut o dată, ci este ce continui să faci pentru că are sens s-o faci, sens creat de tine în relație cu lumea, nu sens doar în capul tău. Cine creează, sau vede o lucrare și nu o folosește ca ocazie de analiză și contemplație existențială consider că a rămas în capul său, rupt de lume.

Esti parte din echipa Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, o instituție deschisă în 2021, care a fost delegată să se ocupe de programul cultural Timișoara 2023. Oferi consultanță privind oportunitățile de finanțare din fonduri publice nerambursabile de la bugetul local al Municipiului Timișoara. Ce recomandari ai pentru un operator cultural debutant?

Un operator debutant ar trebui să nu pună pe primul loc treaba aia cu ”Cultura e muncă”, ci să își pună întrebări despre propriul său interes personal pentru cultură și creativitate. Știu că sună pretențios, dar fără o reflecție critică și o recunoaștere a propriei ignoranțe vei produce mediocritate. Apoi legat de muncă – tipic pentru o eră consumeristă să transformăm estetica, filosofia și sensibilitatea umană în procese hiper tehnice în loc să încercăm să devenim mai simpli, mai înțelepți și să generăm schimbare.

Dacă dorește să obțină finanțări nerambursabile din fonduri publice, un operator ar trebui să se pregătească pentru o muncă tehnică riguroasă care rezultă din cerințele unui sistem legal rigid și confuz, care, din păcate, este complicat și îngreunează dialogul dintre cetățean și stat. Încă ne dedicăm singuri acestor sisteme de finanțare birocratice și alambicate, mecanisme care creează o competitivitate toxică prin concursuri de proiecte.

Un debutant, fie că e asociație sau individ, ar trebui mai întâi să știe ce face el pentru el, iar apoi să încerce să lucreze cu sistemul dacă chiar își dorește, dar în niciun caz să nu încerce să se conformeze total sistemului rigid. L-aș mai sfătui să experimenteze un proiect cu buget propriu înainte să se înhămeze la un drum lung cu fonduri publice, eventual să caute și o metodă de a genera venit înainte de un proiect. Oamenii vor să cumpere bunuri culturale de calitate, iar dacă tu încerci să le vinzi (servicii, bilete, lucrări) vei găsi susținători.

Timișoara celebrează anul acesta deținerea titlului de Capitală Europeană a Culturii prin numeroase expoziții de artă, conferințe culturale, piese de teatru, concerte, filme, festivaluri și spectacole. Cum ai descrie Timișoara în acest moment?

Timișoara e în aparentă schimbare prin toate aceste evenimente culturale, dar în adâncul său consider că are aceleași provocări ca orice alt loc din țară, adică se află în conflict cu sine, mocnind cu tot ce ne paște pe noi, ca oameni. Găsim auto-decepție, superficialitate, frică, neîncredere, radicalism atât la nivel individual cât și instituțional, lucruri pe care nu le conștientizăm și nu le-am adresat destul ca societate. Aceste probleme latente care nu se discută se vor dezvolta în continuare și vor contribui la crize de valori și la răbufniri.

În prezent toate evenimentele culturale ameliorează starea generală a oamenilor și oferă mai multe șanse ca acele discuții care contează să se întâmple, dar nu mi se pare că dialogul e asumat public, ci suntem într-o paradigmă a retoricii și a divertismentului încă.
Ce se vede acum este că Timișoara e altfel față de alte orașe, dar observ o diferență între Cultură cu „C” mare și finanțări sau organizarea de evenimente. Acest loc se comportă diferit în momentul de față, nu consider că e mai bun sau mai rău, eventual e favorabil pentru anumite fenomene care pot fi baza pentru o schimbare a mentalității, asta cred că ne dorim.

Există ceva ce ți-ar plăcea să experimentezi, dar încă nu a apărut contextul potrivit?

Da, mi-ar plăcea să lucrez mai mult cu oameni prin workshop-uri de filosofie practică ca să stimulez dialogul. Am început de câțiva ani să mă reorientez spre „arta întrebării” (consiliere filosofică) și mi-a prins foarte bine dar n-am reușit încă să o transpun din cercuri de filosofie în viața de zi cu zi, decât în mică măsură. Folosesc principii împrumutate din filosofie ca să-mi organizez mintea iar asta informează tot ce fac. Avem mare nevoie să ne creștem competențele de gândire prin exerciții de argumentare, conceptualizare, interpretare, problematizare și întrebare pentru a putea înțelege mai bine ce facem și minciunile pe care alegem să le credem.

Din altă perspectivă, aș vrea să pot extinde activitatea Lapsus astfel încât mai mulți tineri să participe la organizare și la generarea sustenabilității astfel încât organizația să nu depindă doar de un om dar am observat că nu mă pricep la facilitarea gestiunii colective. Încerc din când în când cu proiecte colective sau cu expozițiile cu vânzare de artă de Black Friday, e foarte distractiv.

Ce planuri de viitor ai și cum vizualizezi parcursul tău profesional în următorii ani?

Aș vrea să închei câteva proiecte, să lucrez mai puțin ca organizator și mai mult ca și curator sau scriitor. Am un plan de ce fel de proiecte aș vrea să creez în următorii trei ani, dar nu aș vrea să mă deconspir încă.

Interviul face parte din proiectul Repere, un demers prin care urmăresc să prezint oameni remarcabili, cu un parcurs profesional frumos și sănătos, cu povești inspiraționale, oameni care au transformat Timișoara într-un oraș cultural efervescent prin numeroase evenimente excepționale inițiate și coordonate de-a lungul timpului, dar și cu prilejul celebrării deținerii titlului de Capitală Europeană a Culturii.

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Cover photo: Lapsus World cu ilustrații de Andreea Băban, curator Alex Boca, Lapsus, 2021