Alexandra Constantinescu este o artistă care și-a construit demersul la intersecția dintre sculptură, ceramică și noile tehnologii, dezvoltând un limbaj vizual în care materialitatea și reflecția conceptuală coexistă într-un dialog permanent. Formată în mediul artistic clujean și ancorată de timpuriu în practica sculpturii, artista și-a extins cercetarea către medii digitale, explorând relația dintre obiect, memorie, limbaj și percepție. În acest interviu, Alexandra Constantinescu vorbește despre formarea sa artistică, despre experiența revenirii în mediul academic după aproape un deceniu, despre procesul de creație și temele care îi structurează preocupările actuale.

Angela Izvercian: Când ai simțit că menirea ta este să fii artistă?

Alexandra Constantinescu: Parcursul meu artistic a fost dintotdeauna legat de sculptură, avându-și rădăcinile în spațiul familial. Am început să modelez alături de tatăl meu înainte de asimilarea limbajului verbal și a scrierii, iar până să urmez școala primară, răsfoisem deja îndelung multe albume de artă. În aceeași perioadă s-a configurat și dorința de a deveni artistă, determinând toate deciziile mele ulterioare. Am parcurs integral formele de învățământ artistic preuniversitar, iar la nivel universitar am urmat ciclul de licență și masterat, alegând constant sculptura, chiar și atunci când existau alte opțiuni de specializare. Totuși, fundamentarea metodelor mele de lucru nu derivă exclusiv din învățământul formal, ci s-a produs și prin studiu individual, precum și în medii alternative.

A.I.: Ai studiat sculptura la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. Am remarcat că la scurt timp după finalizarea studiilor de licență, în 2004, a urmat o pauză destul de lungă în care nu ai mai expus. După aproape un deceniu ai revenit în câmpul artei. Ai continuat studiile cu un master în cadrul aceleiași universități. Cât de diferite au fost cele două experiențe și cum a contribuit formarea academică la evoluția artistică și, mai ales, la dezvoltarea unui limbaj propriu?

A.C.: Anii care au urmat după momentul obținerii licenței nu echivalează cu o sistare a activității, ci cu o etapă necesară pentru decantarea informației academice și pentru extinderea mijloacelor de expresie dincolo de tehnicile sculpturale tradiționale. Deși interesul meu a rămas profund ancorat în zona modelajului, am căutat o abordare interdisciplinară, îndreptându-mi atenția spre medii digitale și ceramică.

Începusem învățarea tehnicilor de modelaj și animație 3D într-un ritm accelerat încă din perioada în care eram studentă, iar nivelul cunoștințelor asimilate mi-a permis ca la examenul de licență din 2004 să prezint o instalație atipică pentru secția de sculptură. Lucrarea integra o structură spațială și un fragment dintr-o animație 3D realizată în colaborare cu colegul meu, Radu Ștefan Constantinescu, alături de care ulterior am lucrat și ne-am completat în multe alte proiecte.

La doi-trei ani de la obținerea licenței, pentru continuarea experimentelor mele aveam nevoie de un cadru cu dotări mai speciale. Astfel a luat naștere primul meu atelier, un spațiu care funcționează și astăzi atât ca laborator personal de creație, cât și ca un centru de transmitere a cunoașterii. Printre alte activități, aici susțin cursuri și ateliere pentru cei care doresc să își însușească și să aprofundeze cunoștințe tehnice și artistice riguroase din domeniul sculpturii sau al ceramicii.

Revenirea în mediul academic, după aproape un deceniu, a condus la transformarea muncii din atelier într-un demers de cercetare asumat. Totodată, a evidențiat o reconfigurare instituțională și pedagogică majoră: adoptarea sistemului de la Bologna în învățământul artistic modificase nu doar durata studiilor, ci și curricula. Noul program integra discipline teoretice și modifica profund chiar și practica de atelier: se cerea nu doar producția lucrării, ci și argumentarea ei critică, articularea și susținerea unui concept clar pentru fiecare formă generată. La nivel tehnic, atelierele se îmbogățiseră cu echipamente noi de producție, universitatea deținea o galerie proprie și organiza o competiție expozițională pentru studenți, iar sistemul mobilităților de studiu permitea un schimb cultural intens. Toate aceste schimbări au fost susținute predominant de un corp profesoral care căuta o sincronizare reală cu dinamica mediului artistic internațional. În acest nou context efervescent, am beneficiat de o rezidență artistică și de două mobilități de studiu prin programul Erasmus.

Momentul în care noul meu limbaj artistic a devenit vizibil a fost competiția Expo Maraton, la care am participat cu proiectul Quiet Cubes. Instalația sculpturală pe care am expus-o reunea rezultatul cercetării mele anterioare: piese din ceramică şi structuri din beton, aflate în dialog direct cu o animație 3D. Obținerea a patru premii a demonstrat funcționalitatea acestui demers interdisciplinar și a confirmat că anii dedicați studiului – atât cel independent, cât și cel academic – au reprezentat timpul necesar pentru ca experimentele mele tehnice și conceptuale să atingă o expresivitate coerentă.

A.I.: Cum începi, de obicei, o nouă lucrare/ serie de lucrări?

A.C.: Multe dintre lucrări se cristalizează în jurul ideilor care apar în timp ce desfășor acțiuni care presupun un efort cognitiv minim — deschiderea unei uși, poziționarea unui obiect pe masă, semnalizarea ieșirii dintr-un sens giratoriu. Percep aceste activități, situate la o distanță considerabilă față de configurația și ritmicitatea unui ritual, drept o extensie a spațiului atelierului. Ideile sunt rezultatul întârziat al interacțiunii unor stimuli cu zone ale memoriei, cu un fond al experiențelor personale sau cu substratul cunoașterii intuitive. Utilizez teritoriul autobiografic ca mijloc pentru a accesa o problematică mai vastă.

Cu o deprindere dobândită din sculptură, extind mental orizontul acelei idei, îl limitez, elimin fragmente, ajustez volumul unor segmente, operez asocieri cu alte concepte și, în cele din urmă, clarific aspecte legate de materialitate și tehnici. Sunt suficiente etape pentru a construi o imagine cu un anumit grad de saturație care, ulterior, îmi permite în mod firesc continuarea procesului creativ prin schițe repetitive.

Indiferent de precizia analitică a acestor acțiuni, în etapa de trecere în tridimensional și în contactul direct și nemijlocit cu ceramica, metalul sau betonul, există mereu o zonă imprevizibilă, un spațiu în care procesul cere spontaneitate, iar unele soluții tehnice trebuie regândite.

A.I.: Ce primează în practica ta artistică? Pe ce pui accent?  

A.C.: Refuz utilizarea accentelor izolate sau a ierarhiilor stricte. Nu privilegiez spontaneitatea în detrimentul cercetării și nici invers; ele nu funcționează individual. Elementul care primează și care înglobează toate aceste fațete este întregul proces de lucru. Ocolesc soluțiile cognitive prefabricate și refuz poziționarea didactică. Lucrarea se construiește printr-un proces dens, rezultat al unei investigații personale care trasează coordonatele unui spațiu vizual, determinând privitorul să își reevalueze propriile mecanisme de percepție și interogare.

A.I.: Ce subiecte sunt interesante și relevante pentru tine astăzi?

A.C.: Abordez textul dincolo de funcția sa strict narativă sau descriptivă. Analizând unitățile lingvistice și interstițiile dintre acestea, investighez zona ontologiei – mă interesează natura lucrurilor, modul de existență și mecanismele percepției. Prin utilizarea unui vocabular selectiv, extrag limbajul din clișeele cotidiene, generând un context care permite emergența unor semnificații noi. În scopul unei mai bune înțelegeri a acestor aspecte existențiale, studiez și conexiunea dezvoltată cu obiectele din spațiul proximal și mecanismele memoriei implicate în procesul de cunoaștere. Obiectele funcționează ca o arhivă capabilă să înregistreze și să poarte greutatea prezenței umane.

A.I.: Care este cea mai mare provocare a ta ca artistă?

A.C.: Multe situații cer o abordare diferită, un timp extins pentru analiză și soluții complexe, însă până acum nu m-am confruntat cu cea mai mare provocare. Atunci când va apărea, îmi voi mobiliza întregul instrumentar de care dispun, generând noi mecanisme de acțiune și adaptabilitate pentru a depăși rezistența pe care o resimt.

A.I.: Cum vezi viitorul?

A.C.: Există o necesitate constantă de a experimenta, de a testa limitele materiale și conceptuale; fără experiment, activitatea din atelier ar deveni liniară. În timp, am învățat să temperez aceste impulsuri, ajustându-le amplitudinea. În însăși libertatea pe care mi-o acord în practica artistică, există o rigoare, un principiu modelator care permite integrarea rezultatelor obținute în discursul vizual.

Contextul potrivit este mereu ancorat în prezent, iar planurile mele urmăresc aprofundarea direcțiilor aflate deja pe masa de lucru. Pe lângă temele amintite anterior, de câțiva ani observ morfologia liniei orizontului — acele trasee care conturează dispunerea formelor de relief, a norilor, a așezărilor umane. În perioada următoare, sunt pregătită să transpun acest interes observațional într-o serie de instalații sculpturale.