Expoziția „The Sensation of Light” a artistului Béla Zoltán poate fi vizitată la Fundația Cosman din Cluj-Napoca până pe 15 iunie 2025.

“La legerezza – senzația de ușor, ușurătatea – este considerată de Italo Calvino una din principalele virtuți ale literaturii. Aceasta este și senzația care se desprinde din picturile lui Béla Zoltán, reunite în acestă expoziție. „Ușorul” nu trebuie înțeles ca ceva facil sau frivol, ci în mod literal ca ceva lipsit de greutate, imponderabil, care se desprinde de pământ și plutește, eliberat de densitatea lumii materiale. Astfel trecem de la fizic la spiritual, la o stare dezincarnată a lucrurilor. În mod paradoxal, această stare ne este comunicată prin intermediul picturii, mediu care la prima vedere este puțin înclinat spre ușurătate, operând prin adiție și nu prin substracție. Deoarece picturile lui Béla nu ne comunică această senzație de ușor doar prin subiectele abordate – corpuri în stare de imponderabilitate, jocuri de umbre și lumini, întinderi de zăpadă pufoasă presărată pe crengi, gata să se scuture la cesa mai mică atingere – ci prin însăși factura lor.
Așa cum scrie Adriana Oprea, picturile lui „…lasă impresia că sunt făcute cu ușurință, cu o gracilitate vulnerabilă, un fel de frumusețe simplă și ușoară”. În multe dintre ele predomină culorile deschise, suprafețele mari, nediferențiate, unde până și betonul capătă o materialitate fină și plăcută la atingere, creând senzația de spațiu. „Ușurința” despre care vorbim nu rimează însă cu superficialitatea, în gândire sau în execuție. Béla este un artist care lucrează zi de zi în atelierul său, cizelându-și tehnica și practica artistică, însă toată această trudă nu transpare în pictura lui. Pentru Béla, bucuria de a picta rămâne încă primordială, dincoace de sens și semnificație. Poate de aici vine această „legerezza”, această impresie că lucrurile sunt făcute fără efort, „alla prima”, cum îi place să spună.

Senzația de ușor merge mână în mână cu cea de lumină – asta am vrut să scoatem în evidență prin jocul de cuvinte din titlul expoziției (deoarece zborul, ridicarea în aer nu poate fi decât către lumină, după cum, tragic, a constatat Icar). O mare parte din picturile lui Béla nu numai că sunt „luminoase” – prin culorile alese și materiile pictate – dar au ca subiect lumina. Jocurile de umbră și lumină strecurată printre frunze, petele de lumină care „ling” obiectele și le conferă un caracter magic și efemer. Căci Béla Zoltán este și un fin observator, sensibil la poezia inefabilă a obiectelor de zi cu zi. Cine îl cunoaște, știe că acesta este un colecționar, nu numai de obiecte, dar și de „detalii”: urme, inscripții, zgârieturi, semne misterioase, obiecte aruncate, artă „involuntară”, fragmente de cotidian care pentru oricine altcineva ar trece neobservate, dar pe care ochiul lui (asemeni unei camere foto) le înregistrează și le distinge din trama realității, dându-le un nou statut.

S-a spus de multe ori că propensiunea artistului este lupta cu timpul. Această fascinație a timpului este prezentă în pictura lui Béla Zoltán prin atracția ruinei. Nu numai obiectele și imaginile colecționate de el sunt ruine, ci și anumite picturi. Suprafața acestora este rănită, zgâriată, purtând semnele timpului, la fel ca obiectul al căror imagine sunt. Sunt picturi de suprafață, în sensul în care suprafața picturii coincide cu cea a obiectului reprezentat, în buna tradiție trompe l’œil. Acestea sunt total opusul ferestrei lui Alberti, pentru că în ele privirea e blocată la suprafață, simțul căruia li se adresează fiind tactilul. Chiar și o pictură precum „Call of the void”, care reproduce un vis din copilărie, are acest aspect de ruină.

Artistul recunoaște că „melancolia provocată de amintiri ale timpurilor trecute devine o stare recurentă.” Să fie oare această atracție a ruinelor, acestă dorință de a colecționa și a proteja obiectele/momentele, o căutare a copilăriei, a paradisului pierdut? Visul zborului, evocat mai sus, intră în această categorie. Cine nu cunoaște senzația desprinderii de pământ, când deodată constatăm că ceea ce ni se părea imposibil devine deodată ușor, corpul devine ușor, și ne gândim „oare de ce n-am încercat niciodată până acum?”. În pictura lui Béla, băiatul își deschide brațele, ca Icar, și se aruncă într-un zbor planat peste colinele copilăriei. […]Când l-am revăzut pe Béla în această toamnă, la București, am descoperit o serie de afinități pe care nu le sesizasem înainte, când eram colegi la facultate – aceeași căutare a efectelor luminii, pasiunea pentru obiectele găsite și pentru poezia cotidianului, grija pentru păstrarea memoriei – făcând ca cei 20 de ani și mai bine de când nu ne mai văzuserăm, să dispară într-o clipă, să devină o paranteză, un timp suspendat. Am convenit atunci că vom face o expoziție despre lumină; acum cred că tema reală a expoziției este timpul – acest timp suspendat ca într-un zbor, ca într-un vis, ca într-o amintire – timpul eternității.”
Teodora Cosman