Galeria Sector 1 prezintă expoziția „Când pictez știu că voi muri! Un eseu vizual despre van Gogh” semnată de artistul Bogdan Vlăduță.

Lucrări pe suprafețe mari, instalații, desene și intervenții in-situ reflectă dualitatea relației care s-a format între artist și marele maestru Vincent van Gogh, care continuă să stimuleze noi impulsuri creatoare în generațiile de artiști care l-au urmat.

În eseul scris ce completează expoziția, artistul împărtășește publicului fascinația pentru opera și personalitatea marelui maestru, care i-a fost când sprijin, când sursă de neliniște.
Momentul revelator s-a produs în 2013 la Paris în urma unei vizitei la Musée d’Orsay, unde potrivit confesiunii artistului lucrările lui Van Gogh s-au evidențiat de restul exponatelor.

Un eseu scris despre Van Gogh – Bogdan Vlăduță:

“Aceasta nu este un eseu vizual cu propuneri exhaustive și nici un mod de a tranșa îndrăzneț viața lui Van Gogh, luminând integral asupra unor zone necunoscute, gonind misterul. Nu este nici măcar o promisiune a preluării înțelesului comun dat de lume, folosindu-se de drama lui Vincent. Demersul meu își propune, mai degrabă, valorificarea părții slabe, moi (infirme!?) care zace în Vincent, a firimiturilor care cad de la masa marii culturi normative.

Van Gogh avea în el ingredientele care dospesc o astfel de pictură fragilă. Viața mizeră, eșecul urmând eșecului, impasul relațiilor sociale, lipsa orizontului lumesc, cultivarea fatalității, caracterul despotic, incoruptibilitatea, simțul absolutului, dorința de a deveni “sărmanul Domnului” ca apostol preoțesc sau ca pictor. Van Gogh are credința unui om necredincios, a unuia care verifică prin mijloacele proprii. Instrumentele sunt pictura, relațiile umane unde s-a “ars”, bolile lui, ieșirea din cadrul confesional al creștinismului – aici unde, paradoxal, descoperă de la manière orthodoxe, fără să știe, credința Răsăritului.

Am pornit la drum alături de Van Gogh în 2013 la Paris, la Musée d’Orsay. Acolo Van Gogh se desprinde de rest printr-o pictură fără precedent. Acasă, povestesc întâmplarea apropiaților mei, printre care și Sorin Dumitrescu. Provocat și de observațiile mele pariziene, maestrul Dumitrescu îmi răspunde interesat prin nouă scrisori nocturne care au făcut subiectul cărții sale despre artistul Olandez, Despre Van Gogh după ureche, 2018 și mă invită să repictăm împreună “Războiul de țesut” al acestuia, ca un gest de interogare a operei originale.

Picturile avându-l pe Van Gogh sunt un exercițiu de admirație nedisimulată, făcut cu mijloacele proprii, unde gafele stau laolaltă cu virtuțile. Câștigul apare din tovărășia cu Vincent, unde am luat parte la aceleași valori mute cultivate de Olandez, acele căutări fără răspuns imediat, dar provocatoare ca o bombă târzie. Am fost somat să mă restrâng, să intru la apa lui Vincent. El îmi este sprijin, cârjă, aprobare a Căii, dar și țepușă și ghimpe, model care nu-mi dă pace ci vuiet, schimbare și neliniște.

Lucrările prezentate se fundamentează pe observațiile care l-au însuflețit pe maestrul meu Sorin Dumitrescu, zugrav cu reflexiile iconarului, care mi-au fost transmise și mie, un pictor al exercițiului sensibil, cu impetuozitatea și vulnerabilitatea încercării personale. Cunoștințele dobândite germinează un fel de a descoperi la pictorul olandez acele valori proprii eternității și virtuților care expiră lent. De aici, Vincent se adaugă nevrozelor și tăriilor atelierului meu printr-o sudură care nu e străină acelor artiști care-și iubesc modelele. Cred că e nimerit să vorbesc de acum înainte ca despre Vincent al meu.”

Despre Mâncătorii de cartofi

E o gâfâială creștină în pictura traumatizantă a Mâncătorilor de cartofi. Un imbold interior care prezintă suferința altora și pe a sa drept un lucru salvator, demn de a fi pictat. E un act implicit al jertfei sale pentru care mă plec în fața lui și-i sărut picioarele. Să fii atât de fragil încât să alegi să pictezi viguros, energetic. Pare a fi pictura unui condamnat la moarte.

Despre non-culoare

Am ales să pictez cu negru imitând mâncătorii de cartofi, bocancii, vechiul turn al bisericii cu cimitir din Nuenen, chipurile de țesători, autoportretele cu Vincent bătrân, războiul de țesut, precum și alte tablouri din epoca debutului său. Picturile mele despre Van Gogh sunt trase către mine, un ins modificat de trecut, obsedat de acesta, cu înclinație pentru desen și retorica valorilor stabile. Am încercat un model de coexistență cu un Van Gogh schilod, un Vincent care arde creativ în proximitatea morții, care vede în suferință Calea. Deseori m-am întrebat dacă lui Van Gogh i-ar plăcea descrierea mea.

Despre autoportrete

Pictura cu mine în pielea lui Vincent reține verticala în trei sferturi a imaginilor mai vechi, aceeași abatere discretă din planul simetric, dar apasă pe puterile cu care vin reprezentate detaliile. Capul e bandajat, mâna stângă descrie un gest incomplet, apoi dispare. Membrul suprimat presează mai tare înțelesul cifrat, îl somează să se arate mai mult decât o face corpul întreg, neatins. Vag, o cortină atârnă, vine luată în picioare. În tablou sunt chemați mai mulți să participe. Van Gogh e prezent în bandajele feței și în gesturile care dezvăluie pricina suferinței, urechea tăiată. Corpul unduit și galben îl revelează pe El Greco, pictorul grec al Spaniei. Silueta portretului este însoțită emblematic de prezența unei ruine. Un autoteritoriu deliberat descris de contextul Antichității, al locurilor iubite, artefacte ale istoriei. “Ajuns-am ca bufniţa din dărâmături” se strigă!

Despre oase

Mi-am zis să pictez ceva cu multe oase. Osul ca ruină a corpului, un artefact splendid și un interpret al Trecerii, dar și inginerie desăvârșită a Creatorului. O structură a unui design în care este încriptată și pieirea omului dar și genomul care îl poate reconstitui. Prin moarte-Înviere, un dus-întors pe care îl descrie grandios vedenia lui Iezechiel.
Câmpul cu oase este reprezentarea în care peisajul, descris prin fiecare falangă și ciont, propulsat de însuflețirea dumnezeiască ajunge protagonistul tabloului. Covorul cu “oase albite de secăciune” este oglinda în care se reflectă chipul meu întocmind auto-portretul. Ca o rechemare a lucrării “Când pictez știu că voi muri!” din 2001.”

Născut la București în 1971, Bogdan Vlăduță este un artist important pentru scena de artă românească. În perioada 1996-2009 a fost lector universitar la Universitatea de Arte Plastice din București. În 2009 a co-fondat galeria Recycle Nest. A obținut titlul de doctor la Universitatea de Arte Frumoase din București. De-a lungul carierei a primit mai multe premii, printre care Premiul pentru Pictură al Fundației Anastasia și Premiul „Europa văzută de pictorii români” al Universității Naționale de Arte din București. A expus în țară, dar si pe scena internațională, la Paris și New York. Lucrările sale se regăsesc în mai multe colecții publice și private din lume.

Expoziția poate fi vizitată până pe 29 Mai la Galeria Sector 1 ( Combinatul Fondului Plastic, str. Băiculești, nr. 29)