Într-un parcurs artistic care gravitează între desen, instalație, obiect și performance, Lucia Ghegu construiește o practică intimă și profund reflexivă, în care materialele devin extensii ale emoției și ale gândirii vizuale. Oscilând între fragilitate și forță, între nevoia de apropiere și teama de expunere, lucrările sale creează spații de întâlnire între corpuri, idei și percepții.
Artista explorează teme recurente precum vulnerabilitatea, intimitatea, tensiunea dintre atracție și pericol, oferind publicului nu doar obiecte sau instalații, ci adevărate experiențe senzoriale și conceptuale.
În acest interviu, Lucia vorbește despre modul în care experimentează cu forme și materiale, despre influențele care i-au modelat parcursul, dar și despre cum poate arta să „îmbrățișeze” acolo unde cuvintele nu mai ajung.

Ada Muntean: Cum a început relația ta cu arta vizuală? A existat un moment declanșator sau a fost un proces firesc, gradual?

Lucia Ghegu: Relația mea cu arta vizuală s-a construit treptat, natural și instinctiv, ca o nevoie de a crea cu propriile mâini. Parcursul meu academic este relevant pentru acest proces lung, în care am oscilat între inginerie, artă și design, iar în timp am înțeles că arta nu e o alegere, e un mod de a fi, o nevoie primară.

A.M.: Cum ți-ai descrie practica artistică? Ce te atrage spre mediile vizuale pe care le folosești?

L.G.: Practica mea se concentrează pe relația dintre corp, obiect și spațiu, combinând instalație, obiect, desen și imagini ale corpului. Desenul joacă un rol central: e un spațiu de gândire vizuală, unde explorez, proiectez. Alegerea mediului sau a materialului este întotdeauna subordonată ideii pe care o urmăresc, dar, în același timp, rezultatul este adesea influențat de constrângeri practice — financiare, de spațiu sau logistice — care devin ele însele parte a procesului de creație.

A.M.: Gravitezi între mai multe medii vizuale: instalație, desen, obiect, performance. Cum conectezi conceptul din spatele unei lucrări cu rezultatul formal final al acesteia?

L.G.: Fiecare material este ales pentru a reflecta conceptul lucrării. Pentru un ”Dispozitiv de îmbrățișat” folosesc materiale moi și textile pentru a provoca senzația de intimitate și siguranță, în timp ce pentru o capcană folosesc materiale industriale, solide, și culori atrăgătoare, pentru a fi sigure și seducătoare în ciuda gradului de pericol pe care îl au. Materialul devine astfel parte integrantă a experienței și comunică intenția conceptuală direct prin tactilitate și percepție.

A.M.: Ce rol joacă experimentul în practica ta artistică?

L.G.: Experimentul face parte din modul meu de lucru, mai degrabă ca un joc în care stabilesc și ajustez regulile. În atelier explorez forme, gesturi și interacțiuni prin schițe și machete, lucrez adesea în serii care se dezvoltă împreună, iar procesul meu de lucru este fluid, intuitiv.

A.M.: Ce artiști, experiențe sau locuri ți-au influențat cel mai mult formarea?

L.G.: Influențele mele vin mai degrabă dintr-un amestec de experiențe întălniri și observații, decât dintr-un set clar de artiști. Îmi amintesc foarte bine când am văzut pentru prima dată Grădina Deliciilor a lui Bosch, la televizor, și cât de mult mi-am dorit atunci să fi fost eu Bosch — sau Botticelli, pictând Primavera. Cu timpul mi-am dat seama că pictura mă influențează cel mai mult, chiar dacă nu o practic deloc, inclusiv pictura contemporană.
Cât despre locuri, Roma a fost extrem de importantă, mai ales în perioada rezidenței la Accademia di Romania. Și masteratul de design industrial de la Politehnică a contat mult — m-a ajutat să înțeleg mai clar ce fel de artă vreau și pot să fac.

A.M.: Există teme recurente care revin constant în lucrările tale?

L.G.: Da. Lucrările mele explorează vulnerabilitatea, fragilitatea și relația cu corpul, fie prin structuri care invită la participare, fie prin obiecte care testează limitele percepției. Jocul, echilibrul și tensiunea dintre atracție și precauție, dintre așteptări și realitate, contradicțiile, apar constant, transformând experiența într-un act reflexiv. Lucrările mele se transformă treptat una în alta, iar uneori am impresia că totul face parte din aceeași lucrare. Trecerea de la o temă la alta e foarte subtilă, aproape imperceptibilă, ca un fir continuu care le leagă.

AM: Cum vezi relația dintre intimitate și expunere în arta contemporană?

L.G.: Cred că intimitatea și expunerea coexistă inevitabil în arta contemporană, dar nu neapărat ca opoziții. Pentru mine, intimitatea nu înseamnă neapărat confesiune, ci mai degrabă o formă de disponibilitate — față de propriile limite, de corp, de spațiu, de ceilalți. Expunerea apare atunci când această disponibilitate devine vizibilă, când lucrarea creează un context în care și privitorul se simte implicat sau vulnerabil.
Îmi place ideea că o lucrare poate fi profund personală fără să fie autobiografică, și că emoția poate fi transmisă prin formă, material sau instalație, nu doar prin conținutul declarat.

A.M.: Ai simțit că participarea la „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken“ ți-a schimbat felul în care te raportezi la vulnerabilitate în artă? 

L.G.: Participarea la „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken” s-a potrivit foarte bine cu felul în care lucrez deja. Mă interesează de mult timp vulnerabilitatea și felul în care poate fi transmisă printr-o situație fizică. Lucrările mele implică adesea participarea activă a publicului și creează contexte de expunere, apropiere sau disconfort. În acest sens, obiectele de îmbrățișat au devenit o interfață între nevoia de contact și teama de el.

A.M.: În intervenția ta artistică din cadrul expoziției, cum ai ales să „traduci” vizual tăcerea?

L.G.: Lucrările mele nu au fost gândite neapărat pentru tema tăcerii, dar cred că tăcerea și singurătatea sunt prezente în ele. În Hugging Device și GP System, apropierea e mereu mediată de un dispozitiv care limitează contactul, iar spațiul dintre corpuri creează această senzație de tăcere. E o tăcere care nu înseamnă absență, ci mai degrabă imposibilitatea comunicării complete și singurătatea pe care o purtăm chiar și atunci când suntem aproape de ceilalți.

Interviul este realizat în cadrul proiectului cultural „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele acestuia pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.