Practica artistică a Larisei Petcuț se desfășoară la granița fluidă dintre textil, performance, sculptură și video – o zonă de întâlnire între corporalitate, memorie și gest ritualic. Pornind de la o cercetare amplă asupra patrimoniului textil est-european, artista își construiește discursul într-o cheie profund feministă și politică, explorând cum meșteșugurile tradiționale, adesea marginalizate și „feminizate”, pot deveni instrumente de rezistență, empatie și revendicare identitară.
În lucrările sale, textilele nu sunt simple materiale, ci corpuri vii, purtătoare de memorie și afect. Împâslirea, broderia, gestul repetitiv sau actul de îngrijire devin forme de resemnificare a muncii femeilor din spațiul rural est-european și, totodată, gesturi contemporane de reconectare cu sinele și cu moștenirea familială. Prin intermediul sculpturii textile interactive și al video-performance-ului, Larisa Petcuț construiește „ritualuri contemporane” în care tradiționalul este adus în prezent fără nostalgie, ci cu luciditate critică și compasiune. În interviul de mai jos, Larisa Petcuț vorbește despre procesul său artistic, despre relația dintre corp, textil și memorie, dar și despre modul în care arta devine pentru ea un gest de revendicare și reconectare.

Ada Muntean: Practica ta artistică se situează la intersecția dintre textil, performance, sculptură și video. Cum ai ajuns la această abordare interdisciplinară și ce îți oferă fiecare dintre aceste medii în construcția discursului tău?

Larisa Petcuț: Cercetarea mea artistică a început de la textile, iar interdisciplinaritatea a rezultat, treptat și firesc, odată cu curiozitățile apărute și experimentele realizate de-a lungul anilor. În perioada masteratului interesul meu s-a concentrat asupra tematicii corporalității în arta și designul textil contemporan. Atunci a început să mă fascineze conexiunea aproape primordială dintre corp și textile, pe care am început să o explorez prin mișcare, performance și piese purtabile destinate interacțiunii cu corpul. Astfel au apărut piesele acestea textile sculpturale prin intermediul cărora am investigat cum corpul uman poate fi influențat, reconstruit sau chiar să devină o parte integrantă a unei lucrări.

Ulterior, în timpul studiilor doctorale a apărut și curiozitatea înspre video, când am început să caut să revitalizez resurse și ritualuri tradiționale printr-o abordare contemporană. Video-performance-ul funcționează pentru mine ca ritual contemporan, în care textilul și prezența corporală sunt captate prin tehnologie. Consider că această juxtapunere între tehnici tradiționale și medii tehnologice nu generează o disonanță, ci potențează caracterul atemporal al tradiționalului, conferindu-i o continuitate într-un limbaj vizual actual.

A.M.: Tehnicile textile vernaculare, precum împâslirea, joacă un rol central în lucrările tale. Ce semnificație are pentru tine această revenire la metode tradiționale și cum creezi un dialog cu o estetică contemporană, adesea conceptuală?

L.P.: Interesul meu pentru utilizarea acestor metode tradiționale vine dintr-o dorință de revendicare a unor resurse subevaluate de-a lungul timpului în spațiul artistic și academic. În spațiul est-european vorbim despre feminizarea muncii textile, ce a presupus utilizarea acestor tehnici textile exclusiv de către femei în spații casnice, aceste cunoștințe find transmise generațional din mamă în fiică prin viu grai. Caracterul lor domestic le-a făcut să fie plasate la nivelul de „meșteșug”, separat de spațiul „artei înalte”, dominat de bărbați provenind din medii privilegiate. Această subevaluare, alături de vulnerabilitatea tot mai accentuată a acestor resurse m-a facut să îmi propun să cercetez moduri de revitalizare a acestor resurse tradiționale în propria mea cercetare doctorală. Pentru mine, revenirea la aceste metode reprezintă un gest feminist de vizibilitate. Soluția contemporană pe care o propun, vine tocmai din plasarea referințelor etnografice într-un dialog cu sculptura interactivă și video-performance-ul. Acest cadru interdisciplinar îmi permite să repoziționez tradiționalul într-o estetică actuală cu noi valențe.

De asemenea, consider că partea conceptuală din spatele lucrărilor contribuie la a face aceste lucrări relevante pentru publicul contemporan. Direcția mea conceptuală este una asumată politic, prin care îmi doresc să repolitizez aceste tehnici textile dintr-o perspectivă progresistă, feministă și inclusivă. Într-un context în care discursul de extremă dreaptă din România utilizează referințele la tradiție ca instrumente de propagandă pentru promovarea unor mesaje naționaliste și discriminatorii, consider important să arăt că patrimoniul textil poate deveni un spațiu de empatie și rezistență.  

A.M.: Lucrările tale au adesea un caracter autobiografic, dar și o dimensiune ritualică. În ce fel arta devine pentru tine un spațiu al reconectării și vindecării?

L.P.: Dimensiunea autobiografică a lucrărilor mele a devenit din ce în ce mai prezentă în ultimii ani. Pe lângă temele sociale pe care le explorez, am simțit nevoia să mă apropii de un teritoriu intim, autoreferențial, în care arta devine un proces de reconectare cu identitatea mea și cu memoria familială.
Relația mea cu textilele începe odată cu istoria femeilor din familia mea. Bunicile mele au lucrat cu textile tradiționale pentru a crea obiecte necesare în gospodărie. Prin textilele realizate de mine îmi propun să aduc un omagiu muncii și existenței lor, conferindu-i acestei moșteniri textile o nouă semnificație, în care experiențele feminine cotidiene sunt valorizate ca surse valide de cunoaștere. 

În acest sens lucrările mele creează ritualuri contemporane ce vindecă aceaste moșteniri culturale și istorii colective, le „descântă” de prejudecăți patriarhale care au diminuat valoarea acestor gesturi. În același timp, într-o notă mai personală, această revenire la tradițional a pornit tocmai de la dorința mea de a mă reconecta cu amintirea bunicilor mele, modul meu de a transforma memoria într-un teritoriu viu prin resursele și poveștile pe care le explorez.

Pe de altă parte, ritualul pe care îl construiesc prin artă este și unul individual. Prin lucrările mele vorbesc și despre o vindecare și reconectare cu propriul sine. Prin materialitate, gest repetitiv și prezență corporală, dau o formă trăirilor mele și le transform în ceva comprehensibil. Îmi revendic identitatea trecând-o prin aceste ritualuri de reconstrucție, de regăsire identitară.

A.M.: Un aspect recurent în cercetarea ta este legătura dintre patrimoniul textil local și discursurile feministe. Cum reinterpretezi, în cheie contemporană, rolurile și gesturile asociate muncii femeilor din spațiul rural est-european?  

L.P.: În cercetarea mea explorez modul în care patrimoniul textil local poate fi revizitat printr-o abordare feministă, fără a idealiza trecutul și fără a-l disocia de condițiile istorice care l-au determinat. Interesul meu pornește de la ideea că munca femeilor din mediul rural est-european, deși adesea practicată în contexte marcate de norme patriarhale, reprezintă o formă valoroasă de cunoaștere și continuitate culturală. Paradoxal, o eventuală marginalizare a acestor forme de expresie artistică, pe motivul că au fost produse într-un context domestic sau opresiv, riscă să perpetueze întocmai strategiile de ignorare și subapreciere. 

Contrar posibilei preconcepții conform căreia aceste două direcții s-ar afla într-o opoziție totală, demersul meu artistic urmărește tocmai demonstrarea potențialului lor de coexistență. Pentru mine, feminismul nu presupune distanțare de aceste practici, ci tocmai recuperarea lor. Le abordez ca gesturi de rezistență, de îngrijire și de comunitate, chiar dacă ele s-au manifestat într-un cadru social restrictiv.

Consider că actul de revendicare devine în sine emancipator. Mai exact, reinterpretarea și recontextualizarea lor se întâmplă tocmai prin punerea în discuție și chestionarea acestor roluri și gesturi în lucrări de artă contemporană. În același timp, amplasarea și vizibilitatea lor în spații publice și instituții artistice deschide posibilitatea unei noi percepții asupra rolului femeii și a patrimoniului textil în Europa de Est. Prin această abordare, patrimoniul local devine un instrument prin care putem rescrie narațiuni, recunoaște contribuții minimizate și imagina o continuitate feministă în prezent.

A.M.: Documentările etnografice de teren par să joace un rol esențial în construcția lucrărilor tale. Cum integrezi materialul colectat – vizual, narativ, tactil – în procesul tău artistic și ce criterii îți ghidează selecția? 

L.P.: Documentarea etnografică este esențială pentru practica mea, pentru că îmi doresc ca lucrările să rămână conectate la realitatea actuală și la experiențele femeilor din spațiul rural est-european. În special am documentat zona României, cu opriri în Serbia și Bulgaria, explorând zone cu tradiții textile bogate sau locuri în care am ajuns prin rezidențe artistice.

Prioritatea mea este să documentez și să arhivez cunoștințele aflate încă în memoria femeilor vârstnice, pentru că ele reprezintă ultimele depozitare ale unui patrimoniu transmis oral și prin practică. Materialul colectat intră mai întâi în cercetarea mea teoretică, iar apoi devine sursă directă pentru lucrările artistice. Uneori preiau tehnicile sau materialele tradiționale, alteori traduc fragmente de interviuri în noi concepte de lucrări.

Un exemplu este lucrarea „Reguli”, ce reprezintă o serie de intervenții textile brodate manual prin care se explorează trauma moștenirii sociale feminine în spațiul est-european. Lucrarea a pornit de la o serie de interviuri cu femei din satul Viișoara (jud. Mureș), din care au ieșit la suprafață norme de gen internalizate ce alcătuiesc un peisaj afectiv și social complex al condiției feminine. Vizual și tactil, influența se regăsește în broderia manuală pe cânepă, iar narativ, în textele brodate prin care am căutat o rescriere critică a acestor „reguli”, care modelează identitatea feminină într-o manieră normativă și adesea represivă.

A.M.: Ai fost prezentă în numeroase expoziții naționale și internaționale, dar și în programe de rezidență și burse europene. Cum contribuie aceste contexte la dezvoltarea ta profesională și în ce fel îți influențează viziunea artistică?

L.P.: Participarea la expoziții, rezidențe și programe internaționale a avut un rol important în formarea mea profesională. Aceste contexte mi-au permis să intru în dialog cu artiști din medii și contexte culturale diferite, să-mi extind perspectiva artistică. Cred cu tărie în colaborarea interdisciplinară. Consider că poate aduce o complexitate și o contribuție imensă lucrărilor noastre. Unele dintre lucrările mele cele mai importante s-au născut tocmai din colaborarea cu prieteni apropiați și colegi dragi. 

Totuși, cele mai profunde influențe vin din dialogul direct cu comunitățile pe care le întâlnesc în timpul rezidențelor și mobilităților. Întâlnirea cu oamenii, cu poveștile și realitățile lor, modelează constant felul în care gândesc și creez. În ultimii ani, acest proces m-a apropiat de arta comunitară, în care comunitatea nu este doar subiect de cercetare, ci devine coautor al lucrării. Experiențe precum rezidența din Roma, unde am lucrat cu comunități de români din diaspora discutând despre migrație și identitate, sau interviurile cu femei țesătoare din zone rurale, au fost pentru mine momente decisive, atât profesional, cât și personal.

A.M.: Care sunt temele, mediile vizuale sau tipurile de proiecte pe care îți dorești să le aprofundezi în viitorul apropiat?

L.P.: În momentul actual practica mea artistică e puternic influențată de situația politică actuală. Cum menționam mai sus, consider că tradiția poate constitui o resursă importantă pentru formarea unui discurs contemporan capabil să recontextualize moștenirea culturală într-un mod progresist, inclusiv, solidar și empatic. Vreau să mă concentrez în continuare pe tematici cât mai inclusive, care să combată mesaje profund problematice și discriminatorii. În prezent lucrez la o serie care se concentrează pe dreptul fundamental al oamenilor la locuință și adăpost. Caut să colaborez cu minorități vulnerabile de imigranți, ținte ale discursului extremist recent. Practica mea artistică a fost și este înrădăcinată în activism, condusă de convingerea că totul este politic și, prin urmare, arta ar trebui să joace un rol în a ajuta la creșterea gradului de conștientizare și la remodelarea conștiinței colective spre o schimbare socială.

Ca și medii vizuale, doresc să continui explorarea direcției de sculptură textilă interactivă și a video-performance-ului. În același timp sunt curioasă să explorez mai mult și alte tehnici textile, precum țeserea sau tricotatul, dar și materialele ceramice, precum lutul și gresia, ca extensie a interesului meu pentru gestul ritualic și legătura cu pământul.

A.M.:  Dacă ar trebui să sintetizezi practica ta artistică într-un cuvânt, care ar fi acela?

L.P.: Revendicare.

A.M.: Cum te raportezi la conceptul expoziției „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken” și cum ai elaborat intervenția ta artistică în acest proiect?

L.P.: Am rezonat mult cu tema expoziției, în special cu demersul de a aborda depresia și sănătatea mintală, subiecte încă marcate de stigmat în România. Cred că este esențial să deschidem spații în care vulnerabilitatea emoțională poate fi exprimată și în care arta poate relaționa cu publicul, poate deveni un instrument pentru introspecție și poate încuraja publicul să privească dincolo de un posibil tabu al societății. Pentru mine participarea la acest proiect a reprezentat o oportunitate de a aduce un episod personal în spațiul public.

„Euri”, lucrarea prezentată, a inclus atât o serie de sculpturi textile, cât și un performance live. Am lucrat cu corpul, cu sculpturile textile, cu text și sunet, pentru a transpune acea stare de prezență emoțională, de căutare și regăsire identitară. Performance-ul a căutat să construiască o atmosferă în cadrul căruia publicul să poată sta cu propriile emoții.

Am apreciat mult aspectul accesibilității publicului larg la acest gen de intervenții artistice, dat fiind faptul că nu sunt o fană a artei și a spațiilor artistice elitiste. Consider că scopul artei este să ajungă la oameni, să propună teme de gândire pentru a putea crea sens, dialog și schimbare interioară. Ținând cont de acest aspect, sunt de părere că spațiile neconvenționale pot deveni unelte foarte importante în a crea locuri care nu intimidează, ci invită.

Interviul este realizat în cadrul proiectului cultural „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele acestuia pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.