Diana Marincu este critic de artă şi curator, membru AICA și IKT. Din 2011 până în prezent a curatoriat un număr impresionat de expoziții de artă. A publicat o serie de texte dedicate artei contemporane în importante publicații de specialitate.

Începând cu anul 2012 a colaborat cu Fundația Plan B din Cluj și cu Fabrica de Pensule timp de șase ani.

În 2017 a obținut titlul de Doctor de la Universitatea de Arte din București, secția Istoria și Teoria Artei. În același an, a co-curatoriat cea de-a doua ediție a Bienalei Art Encounters din Timișoara, alături de Ami Barak. Evenimentul, apreciat în presa locală și cea occidentală, a fost vizitat de peste 30.000 de persoane.

În prezent este Directorul Artistic al Fundației Art Encounters din Timișoara. Prin programul dezvoltat în cadrul Fundației, Diana Marincu urmărește să consolideze legăturile cu scenele artistice din regiune și să susțină artiștii tineri.

La începutul acestei luni, Diana Marincu a primit premiul Bega Art Prize 2022 pentru implicarea și viziunea curatorială, pentru pasiunea, curiozitatea și inteligența care îi definesc întregul parcurs curatorial.

Povestește-mi te rog despre experiența ta în lumea artelor vizuale și despre contextul în care ai devenit curator?

Am absolvit Facultatea de Arte și Design din Timișoara în 2008, după o lungă perioadă în care credeam că voi deveni artistă, dar am decis să studiez mai departe istoria artei și să mă concentrez ulterior pe curatoriat. Am avut parte de multe modele profesionale care m-au format și care au contribuit substanțial la parcursul meu, de la profesori la colegi, la artiști și colaboratori.

Care este zona ta de interes? Ce teme, teorii explorezi?

Primele mele expoziții au fost foarte mult influențate de un demers mai intimist, legat de explorări autobiografice, ca mai apoi să devină tot mai limpezi și mai mult angrenate în tematici specifice cercetării vizuale.

Expozițiile pe care le propun acum pornesc de la o metodă investigativă, iar de cele mai multe ori întrebările pe care le formulez rezonează cu problemele identificate de artiști în practica lor, de la strategiile vizuale și narative ale construcției imaginii, la tensiunea relațiilor dintre subiect și context, precum și cotitura postumanistă în arta contemporană.

Rolul curatorului este într-o continuă dinamică. Din punctul tău de vedere ce înseamnă astăzi să fii curator?

Sunt preocupată de rolul curatorului, în special pentru că am studiat în cadrul doctoratului de la Universitatea de Arte din București, secția Istoria și Teoria Artei, acest lucru. Am cercetat atunci discursurile curatoriale despre identitate, alteritate și periferie construite în cadrul expozițiilor de mari dimensiuni și bienale din 1989 până astăzi.

Astăzi cred că acest rol este încurajat de formule instituționale tot mai interesante și mai experimentale, astfel încât și curatorul s-a diversificat mult. De la un politician abil la un gânditor inspirat, de la un muzeograf erudit la un iscoditor creativ, toate astea definesc o largă paletă de identități sub aceeași „pălărie”.

Cum ai defini activitatea ta curatorială?

În cadrul programului creat pentru Fundația Art Encounters, urmăresc alături de echipa fundației să întărim legăturile cu scenele artistice din regiune, să fixăm niște conexiuni artistice bazate pe coproducție și să sprijinim generațiile tinere de artiști.
Dar activitatea mea curatorială mai cuprinde și alte proiecte, care țin de educație, prin cursuri sau mentorate individuale pe care le țin.

Există riscul ca un curator să formuleze și să susțină prin proiectele curatoriale mai degrabă interesele proprii decât interesele artiștilor?

Cred că, dacă există, sunt cazuri izolate. Nu cred că prestigiul unui curator se poate forma fără o alianță pozitivă și onestă cu artiștii.

Poți să îmi povestești în linii mari despre felul în care îți construiești relațiile de colaborare cu artiștii?

Mie îmi place foarte mult să vizitez ateliere de artist și să dezvolt dialoguri pe termen lung cu aceștia. Există artiști cu care deja înlănțuirea de idei este atât de firească, încât mi-aș dori să lucrăm mereu împreună. Dar curiozitatea mă împinge mereu spre generațiile tinere, spre scotocirea prin ateliere, spre noi și noi contacte.

Ai curatoriat expoziții de grup, dar și expoziții individuale. Experiența este aceeași sau sunt diferențe?

În cazul expoziției personale cercetarea punctuală a artistului respectiv capătă o proporție mai mare și acolo „portretul” artistului trebuie să fie nuanțat, original, corect, onest, dar și interesant pentru public. Expozițiile de grup sunt uneori mai surprinzătoare pentru că unele alăturări creează altceva sau pot conduce la colaborări viitoare.

Ce artiști, scriitori, academicieni sau curatori te inspiră în demersul curatorial?

În ultima vreme am lucrat mult cu referințe literare, Italo Calvino sau Roland Barthes numărându-se printre sursele de inspirație. Dar și artiști precum Ciprian Mureșan sau Anca Munteanu Rimnic se numără printre modelele la care mă uit.

Cum crezi că va evolua rolul curatorului? În ce direcție se îndreaptă?

Cred că multe lucruri se realiniază în lumea artei, iar rolul curatorului este posibil să meargă tot mai mult spre un soi de mediator activisto-politico-diplomatic, care se aliază cu acele minorități sau segmente defavorizate care au nevoie de sprijin. Văd, de asemenea, tot mai mult colective curatoriale care apar și care funcționează pe ideea unei solidarități și a unei agende politice tot mai vizibile.

Cine influențează lumea artistică? Curatorii, muzeele, bienalele, galeriile, casele de licitații, grupările artistice, universitățile de artă?

Toți cei enumerați, în proporții mai mari sau mai mici, depinzând de istoria fiecărei țări, unde unele instituții au mai multă credibilitate decât altele, unde unele organizații au o tradiție mai îndelungată sau mai scurtă, iar acest specific local face ca și scenele artistice să arate diferit.

Foto credit: Pusha Petrov