Născută la Bacău în 1988, Diana Manole a absolvit Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti în 2012. Artista Diana Manole este o adeptă declarată a artei figurative. Practică pictura, mai exact pictura în ulei, într-o manieră tradițională, fiind în același timp deschisă experimentului și explorării relației dintre pictură și noile media. Parte din numeroase expoziţii de grup, lucrările Dianei Manole au fost remarcate de colecționari și specialiștii din sfera artelor vizuale. Pentru mediul artistic românesc Diana Manole este un artist emergent cu mult potențial. În prezent trăiește și lucrează la București.

Când ai simțit că menirea ta este să fii artistă?
Cel mai probabil când am ales profilul liceului, atunci a devenit mai serioasă întrebarea “ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Atunci am conștientizat-o, a devenit reală.

Ce reprezintă arta pentru tine?
Când am dat examenul de admitere la facultate, am fost întrebați ce reprezintă arta pentru noi. Atunci nu am știut ce să răspund, în schimb, o colegă a spus că pentru ea arta este totul. Țin minte și acum că mi se părea oarecum exagerat, ușor siropos răspunsul ei. Apoi, la master am decis să dau la SNSPA, și cumva experiența aceea m-a rupt de programul meu obișnuit. Abia atunci, am înțeles ce a vrut să spună colega mea. Nu realizam că arta este totul pentru mine, pentru că eu eram mereu în ea, a fost nevoie să fac un pas în afara ei pentru a înțelege asta.

Trăim într-o societate capitalistă care pune accent pe producție, consum, profit și succes. Vinzi, ești un artist de succes. În ce măsură ordinea socială actuală îți influențează alegerile, scopurile, idealurile, intențiile?
Nu mă mai influențează atât de mult pe cât o făcea. Arta este acum precum casele de modă, este fast-forward, așa că trebuie să aștept, sau mai bine zis să fiu pregătită pentru când vine valul meu. Totul este în mișcare, inclusiv tiparele economice, putem acum asista la apogeul capitalismului. Ce va veni? Numai timpul ne va spune.

Care este relația ta cu mediul artistic? Te-ai simțit vreodată marginalizată pentru că ai ales un mediu tradițional într-un moment în care majoritatea artiștilor aleg să facă artă conceptuală și să exploreze noile media?
Am încercat să-mi adaptez stilul tradițional noilor convenții, rezultatele unor experimente pe care le-am integrat ulterior tehnicii mele, dar cu timpul am realizat că trebuie să rămân la ce știu eu cel mai bine să fac, altfel mă voi pierde mimând contemporaneitatea. Eu apreciez o lucrare bună, fie figurativă, abstractă, new media, performance, dacă într-adevăr are o idee, un concept, o emoție sau o structură estetică. Cel mai mult îmi displac lucrările care sunt susținute doar de povestea artistului. Drama vieții mele nu mă face să cânt mai bine la pian, mai ales când nici măcar nu știu să cânt la pian. Artă conceptuală? Dar și Rembrandt avea un concept când a realizat Rondul de Noapte. Lucrările degajă emoția artistului, de aceea nu povestea primează, ci ideea artistului. Din punctul meu de vedere trebuie să aibă un gând mai presus de el, un gând filosofic, universal, care depășește limita cunoașterii perceptibile. Mediul pe care îl alege contează mai puțin. Asta am încercat în proiectele Back to Nature.

Ai colaborat cu o galerie de artă contemporană din capitală. Ce a însemnat pentru tine această colaborare?
Orice colaborare aduce un plus de experiență, este o lecție pentru viitor. Parteneriatul se axează pe cât vrea să ofere fiecare și atunci vorbim de reciprocitate. Proiectele expoziționale de grup pe care le-am organizat sau unde am fost invitată să particip mi-au oferit un sentiment de împlinire, în materializarea planurilor artistice. Experiențele și modul cum le gestionezi îți modelează identitatea.

Crezi că un artist se poate face cunoscut de unul singur sau doar colaborarea cu o galerie de artă îi poate garanta succesul?
Galeria de cele mai multe ori vine după ce se zbate bine artistul de unul singur. Dacă “galeria” vede ca artistul are “vizibilitate” îl invita pe la ei (râde)
Da, galeria, dar depinde și de galerie, poate garanta succesul oricui. Uneori nici nu contează cât de bun ești (doar arta este ceva subiectiv), garanția calității artistice poate fi dată de statutul galeriei. Artistul și galeria sunt într-o relație de simbioză, se reprezintă una pe alta. O galerie va lupta pentru imaginea artiștilor săi, și va face asta mai ales în piata de artă. Va face tot posibilul să îi garanteze o cota cât mai bună, mai ales la casele de licitații. Deși sunt mai multe galerii decât erau în 2006, anul în care am intrat eu la facultate, asta nu înseamnă că sunt suficiente pentru a susține numărul absolvenților de artă. Și asta datorită mediului economic din România, unde despre artă nu se poate vorbi nici măcar ca o investiție sufletească, darămite de una monetară. Pentru acei câțiva colecționari pe care îi are România, arta veche este mai ușor de tranzacționat pentru că lipsesc artiștii din ecuație. Dintre acești colecționari, rămân câțiva cărora le place să riște, și își încearcă norocul cu artiștii contemporani, sperând să prindă pe viitorul Ghenie. Și din aceștia din urmă se mai cerne o mână de colecționari care cumpără în primul rând pentru ei și pentru că le place. Galeriile îi ajută pe indeciși.

Ce înseamnă să fii artist în România?
Bună întrebare, oricum, artistul este un fel de antreprenor cu sau fără galerie, artistul trebuie să știe să se vândă. Acum cu social media și World Wide Web, lucrurile ar trebui să fie mai simple, dar nu e tot timpul așa. Un exemplu reușit în acest sens este Banksy. Artistul are o imagine de boem, este o persoană creativă pentru unii, pentru marea majoritate un pierde-vară. Pandemia ne-a făcut să realizam cel mai bine imaginea asta care este eronată, pentru că oamenii nu sunt conștienți cât de mult este integrată munca artiștilor în viața lor, de la reclame și arhitectură urbană pâna la estetica paginii lor de social media. Oamenii simt nevoia de a se înconjura de lucruri frumoase, este o nevoie fizică, chiar dacă frumosul unuia poate fi kitsch, în definitiv, acolo este o emoție primitivă ce trebuie satisfăcută. Artiștii oferă asta, preiau din natură, prelucrează informația conform mediului lor și o servesc publicului. De cele mai multe ori a face artă în România implică ca artistul să mai aibă un alt loc de muncă care să îi asigure independența, nu doar financiară, ci și morală pentru că, uneori, se poate “prostitua” tematic, adică să realizeze lucrări în care nu crede.

Povestește-mi te rog despre practica ta artistică?
Pictura, mai exact pictura în ulei, cât se poate de tradițional. Pentru mine este mediul cel mai apropiat de natural, de organic. Deși îmi place să lucrez într-o manieră tradițională sunt deschisă la nou, și la cum pot integra tehnicile tradiționale noilor media. Îmi plac instalațiile, pentru că mă lasă să experimentez alte tehnici, precum modelajul, colajul, sculptura. În anumite proiecte am încercat să aduc pictura în instalație, și să construiesc în jurul ei. Uneori poate fi doar în a schimba suportul de lucru, de la pânză la lemn, aluminiu, rășină sau în a adăuga materiale textile sau printate.

Ce primează în lucrările tale? Pe ce pui accent?
Cel mai mult pe gestul psihologic. Încerc să combin partea tehnică, carnația, cu emoția, să redau caracterul psihologic al personajelor mele.

Care este proiectul tău de suflet?
Proiectul meu de sufletul este următorul, și următorul. În viitor îmi transpun cunoașterea din prezent și experienta tehnică de până la acel moment. Deși sub diferite nume, proiectul meu de suflet este despre om, Adam și Eva, omul primordial, proiectat într-un spatiu atemporal, vegetal, cu animale totemice. Încerc să ating esența, să depășesc mundanul, să ating latura spirituală.

Cât timp petreci în atelier?
Dacă aș putea aș petrece tot timpul în atelier, dar o zi obișnuită începe la 12.00-13.00 și se termină în jur de ora 10 seara, dacă nu merg la vreun eveniment.

Ai nevoie de o anumită stare ca să poți crea sau inspirația vine de la sine în momentul în care începi să lucrezi?
Rar mi s-a întâmplat să mă duc la atelier și să mă apuc direct de treabă. Pentru început petrec o oră uitându-mă la ce am făcut cu o zi înainte, la celelalte lucrări din proiect, abia apoi îmi fac curaj să pictez. Mereu am fost geloasă pe colegii mei care se pun la șevalet și nu se opresc până nu se termină programul. Eu când am procedat la fel, mai mult am stricat. Așa că prefer să lucrez cu pauze, iar când sunt asupra lucrării timpul se dilată.

În ce moment al zilei creezi cel mai bine?
În oricare moment lucrarea vrea să colaboreze cu mine.

Când știi că ai terminat o lucrare?
Lucrarea de artă este precum un cameleon, capătă noi valențe cu fiecare tușă. Mai mult simți, când este mai bine să te oprești. Orice mică intervenție asupra unei lucrări terminate ar însemna să o iei de la capăt.
La o lucrare poți munci până obosești tu sau ea, și mai bine obosește artistul și nu lucrarea.

De foarte mai multe ori când intră într-o galerie de artă contemporană, publicul se confruntă cu celebra întrebare este asta artă?; De ce crezi că arta de azi este o provocare pentru privitor?
Poate arta a devenit mult prea complexă pentru ea însăși. Mai toți ne complacem în “despicarea firului în patru” până abstractul devine absurd. Hainele de aur ale împăratului. Cealaltă variantă este că publicul nu este, la rândul lui, destul de informat pentru a percepe actul artistic. Haide să zicem că adevărul este undeva la mijloc. Totul este prea relativ, până și pentru binele nostru.

Cu ce atitudine trebuie să pășim într-o expoziție de artă semnată Diana Manole?
Îmi doresc să vadă dincolo de goliciune.

Ce proiecte ai în plan pentru anul în curs?
Rămâne de văzut (râde).