Am colaborat cu Marius la expoziția intitulată those special traces of us, găzduită de Galeria Aparte din Iași, și încă de atunci m-au impresionat seriozitatea și pasiunea lui pentru artă. Aceste calități îl determină să fie într-o continuă căutare a adevărului și a cunoașterii. Doctorand al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, Marius Ghita integrează în picturile sale teme cotidiene, infuzându-le cu metafore, nostalgie, experiențe persoanele și imaginație.
Natura este omniprezentă în lucrările sale, fie că este reprezentată prin vegetație, fie prin marea, care devine gazdă pentru om. Aceasta se alcătuiește ca parte a raportului inerent dintre cunoaștere și condiția umană. În arta pe care o realizează, omul devine simbolul imprevizibilului și al inconștientului, o structură de semne între realitate și percepție.

Diana Molnos: Înclinația pentru pictură a fost o descoperire treptată sau ai simțit mereu această legătură profundă? Știai că vei deveni pictor? Îți doreai de la bun început acest lucru?

Marius Ghita: Nicidecum. La început doar desenam, pesemne căutând forme. Ceea ce știu este că eram preocupat de observație, de natură, iar atunci s-a format, de fapt, ceva asemănător unui ghid stilistic al imageriei, de care mă folosesc și astăzi. Privind retrospectiv, eram preocupat de fizionomie, de modificările structurale ale fețelor oamenilor în funcție de reacțiile comportamentale. Nu știam nimic despre pictură, dimpotrivă, în primii ani de gimnaziu, pictura mi se părea o activitate murdară, la propriu. Mi se părea că, dacă nu respecți cu maximă precizie ponderea materialelor de lucru, nu poți picta, fapt pentru care desenul mi-a fost atunci mult mai la îndemână. O bună perioadă de timp am desenat în pix, apoi în grafit și mai apoi am descoperit cărbunele, care este nelipsit și acum din fiecare lucrare.
Cât despre pictură, primul contact cu ideea de a urma această cale a fost, într-o oarecare măsură, o jonglerie, întrucât, oarecum inopinat, în clasa a unsprezecea am participat la un concurs național care mi-a indicat această cale, iar de atunci…

D.M.: Îți faci schițe după subiectele pe care dorești să le abordezi?

M.G.: Nu, nu fac schițe. Nu fac defel schițe după nimic. Prefer să pregătesc la fața locului ce este de pregătit și încerc să nu pretind că stă în mâinile mele ceea ce nu depinde pe deplin de mine. Caut în permanență să discut cu structura lucrării, fie pe seama textelor pe care le citesc, fie pe seama imaginilor de care mă folosesc și pe care le preiau fie din mediul înconjurător, fie din filme sau din piese de teatru.

D.M.: Cum abordezi tensiunea dintre cunoscut și necunoscut în lucrările tale? Ce rol joacă această dualitate în procesul tău artistic?

M.G.: Poate cel mai onest răspuns vis-a-vis de această întrebare ar fi că nu știu. În orice caz, n-aș ști să-ți răspund într-o structură etapizată. Motivul se datorează faptului că, deși încercarea de-a-mi fi foarte clar de unde pornesc atunci când încep o lucrare rămâne o constantă, găsesc atâtea posibilități în mulțimea de necunoscute din timpul procesului de creație, încât pot acosta tensiunea aceasta doar instinctual.

D.M.: În lucrările tale, ce este mai important, peisajul sau personajele?

M.G.: După cum ți-am spus, sunt încă de mic preocupat de figura umană, însă multă vreme mi-a lipsit contextul amplasării sale. Motiv pentru care, pe fondul unor mari nelămuriri compoziționale, în anul trei de facultate am simțit nevoia unei oarecare revolte. Ca atare am început, pentru o perioadă de timp, să pictez exclusiv peisaje. Astăzi trebuie să admit că, în ceea ce privește practica mea de atelier, fiecare lucrare, fie ea lipsită dintru-nceput de figurație, își caută pe parcurs figurarea, arătându-mi că cele două aspecte nu pot fi nicidecum separate nici măcar de dragul analizei, dacă aceasta se vrea una onestă.

D.M.: Având în vedere că explorezi relația dintre experiență și imaginație în lucrările tale, cum se desfășoară procesul tău creativ? Importanța cade pe experiențele personale sau pe aspectul intelectual, filosofic și imaginar?

M.G.: Primele decizii, primii pași făcuți la începutul fiecărei lucrări trebuie să fie foarte clari. Cu alte cuvinte, de fiecare dată încep de la imagini bine clarificate. Aleg imaginile pe baza unei tradiții anterioare, apoi editez, testez, cropez. Imaginația apare abia în momentul în care intriga începe să capete sens.
Ca demers practic, inițial testez dimensiunea, adică aduc imaginea digitală la mai multe posibilități de dimensionare a lucrării propriu-zise. După ce m-am hotărât asupra dimensiunii, apare primul moment de hazard. Acesta e momentul în care colorez suprafața pânzei albe cu o nuanță pur aleatorie, de preferat una transparentă sau semitransparentă, nuanță ce inevitabil va influența lucrarea într-o oarecare măsura din punct de vedere cromatic. Odată uscată acea culoare, încep structurarea informației clar stabilite despre care vorbeam. Fac asta printr-un desen în cărbune, pe care ulterior îl fixez pe suport, iar din acest punct, let the show begin.

D.M.: Pe baza lucrărilor tale, am observat că există o schimbare de la un an la altul legat de paleta cromatică și subiectele pe care le pictezi. Prin ce mod decizi că trebuie să schimbi ceva sau ce te determină?

M.G.: Având în vedere că în liceu am studiat grafica, culoarea a reprezentat pentru mine, până de curând, o tabula rasa de care îmi era teamă să mă apropii. Odată cu terminarea liceului, primii ani de facultate au fost anii descoperirilor, ani în care am învățat din nou să merg. În perioada de vară dintre anul doi si anul trei, am petrecut câteva zile la bunici, la țară. Acelea au fost zilele în care, bănuiesc, ceea ce acumulasem în cei doi ani de studiu s-a ciocnit pentru prima dată de mine, scoțând la suprafață primele satisfacții cromatice reale. Acela a fost momentul în care am renunțat de tot la pigmentul care mă obsedase atâția ani – negrul.
Paleta cromatică e influențată în ceea ce mă privește de mai mulți factori: lumină, anotimp, temperatură, timp, vervă, etc. Singurul lucru la care încerc să fiu constant atent este ca aerul din lucrare să nu contravină desfășurării firești a imaginii.

D.M.: Având în vedere parcursul tău, ce i-ai spune, dacă ai putea, versiunii tale mai tinere? Ce sfaturi i-ai da? Ce lecții ai învățat de-a lungul timpului care ar fi fost utile la începutul carierei tale artistice?

M.G.: E totuși cam devreme să rătăcesc sfaturi la vârsta asta, mai ales când trebuie să mi le dau de unul singur. Ca atare, nu știu. Probabil că i-aș spune să încerce să nu mai fie atât de nerăbdător. Să fie mai relaxat, mai ales în primii ani ai noilor descoperiri. Eram foarte nerăbdător să cunosc, am crezut că pictura este o chestiune pe care o înveți și ulterior o aplici. Destul de târziu am prins curaj să-mi dau seama că trebuie să mă împrietenesc cu ghicitorile.