Alexandru Rădvan (n.1977) este un nume de referință al artei contemporane românești. Arta lui Alexandru Rădvan a dezvoltat un discurs artistic care explorează figuri mitice, personaje şi legende antice, înțelese ca posibile modele actuale, încă valabile în viața modernă.
Începând cu sfârșitul anilor ’90, Alexandru Rădvan a fost prezent în numeroase solo show-uri, precum și expoziții colective în țară și străinătate. Cu un discurs artistic bine articulat, Alexandru Rădvan experimentează o varietate de medii de exprimare de la desen, colaj, pictură, la sculptură și instalație.

Din 2005 este reprezentat de Anaid Art Gallery Bucureşti/Berlin, una dintre cele mai longevive galerii de artă contemporană din România. În prezent este lector univ. dr. în cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, Departamentul Pictură. De curând a curatoriat Pavilonul de Artă Contemporană din cadrul muzeului temporar Art Safari ediția a IX-a.
Îi regăsim lucrările în colecția Muzeului Național de Artă Contemporană și în colecții private din Austria, Belgia, Grecia, Italia, Israel, România și SUA. Trăiește și lucrează în București.

Ai absolvit Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, secția pictură, licență și masterat, iar în 2012 ai obținut titlul științific de doctor în domeniul Filologie la Facultatea de Litere, cu teza “Imaginea fantastică realizată cu mijloace plastice și mijloace literare.” Când ai simțit că menirea ta este să fii artist?

Am simțit că trebuie să fiu artist, că este alegerea bună pe care am făcut-o în viață, foarte târziu. Am început să simt de abia în ultimii doi-trei ani că am șanse să las în urma mea ceva articulat și care să poată transmite emoții altor oameni. Altfel spus, am depășit un prag important odată cu intrarea deplină în perioada maturității biologice. Anii anteriori i-am privit, pe măsură ce i-am trăit, ca pe o pregătire, ca pe un antrenament pentru a deveni capabil să ajung undeva, chiar dacă eram prea mic ori prea tânăr ca să îmi reprezint acel undeva. Din 1990, când am ales definitiv această meserie și am început să o practic zilnic, până când a devenit mod de viață și până astăzi, traseul a fost aventuros, plin de descoperiri, de frustrări și nereușite, cu nenumărate momente de îndoială. Acum, pentru prima oară în viața de artist, nu mă mai întreb dacă are sens ce fac, ci cum să fac să capete mai multă profunzime și substanță. Acum sunt pe drum înspre următorul undeva. Mă gândesc constant la posibilele bucurii și iluminări pe care bătrânețea(dacă o apuc) le poate aduce în creația unui artist. Mereu am crezut că rezultatele acestei ocupații se citesc cel mai clar și mai corect la final, independent de gloriile de moment, de aprecierea pe perioade scurte, de mode și alte asemenea deturnări plăcute. Ca să fixez răspunsul la întrebare: puțin după vârsta de patruzeci de ani am simțit că asta este ceea ce am de făcut în acest univers.

Cum ai caracteriza arta ta?

Încă sunt reticent în a folosi sintagma arta mea. De obicei spun ce fac eu sau lucrările mele. Arta mea este seismograful care înregistrează mișcările tectonice din tot ceea ce formează viața mea. Fac doar lucrurile care mă interesează și mă frământă și încerc să le dau o formă cât mai apropiată de cea pe care o au în gândurile mele. E un autoportret, chiar dacă această formulă e oarecum demonetizată în momentul de față. De ce ar interesa seismele mele și acest autoportret extins pe altcineva, pe un eventual public? Cred că anumite probleme și întrebări le avem toți. Uneori, cineva formulează aceste întrebări într-o manieră aptă să comunice unui număr mai mare sau mai mic de semeni. Aici începe munca interesantă. Cât de puternice și de clare sunt mijloacele unui artist, astfel încât să poată transmite mesajul cât mai multor oameni fără să o facă la un nivel jos, ieftin și totodată să personalizeze conținutul, să își pună amprenta asupra a ceea ce comunică? Așa aș caracteriza arta mea; o încercare perpetuă de a mă raporta foarte intim la probleme vechi de când lumea dar totuși vii și de a îi căuta și pe ceilalți oameni în care lucrurile acestea rezonează. Nu se poate să fiu singurul om de pe planetă care să simtă așa, deci mă gândesc că dacă eu mă exprim clar și sincer, e posibil (nu sigur) să comunic cu alți oameni în care să trezesc niște emoții care au fost și ele trezite în mine de alte imagini, contemporane sau răsfirate pe axa timpului.

Ce subiecte sunt interesante și relevante pentru tine astăzi?

Apoape toate subiectele pot fi interesante sau relevante. Ce consider că le face neinteresante și irelevante, este condiționarea lor de timp. Astăzi. Acest astăzi va fi mâine trecut, cu toate problemele lui, cu toată aroganța lui de a fi la zi. Sunt foarte multe voci (artiști, critici sau mai rău, curatori) care se comportă ca și cum ar lucra într-o redacție de știri ori la biroul de presă al vreunui partid. Sunt extraordinar de multe imagini deosebit de slabe din punct de vedere artistic, dar care sunt acceptate doar pentru că răspund/bifează puncte de pe agenda politică a zilei. Nu e mare diferență, atunci când ne uităm la rezultate, între lucrări produse pentru a susține astăzi-ul în URSS-ul anilor 30, Germania nazistă, Italia fascistă, China, Coreea de Nord, posterele Al-Qaida, graffiti-urile cu George Floyd, picturile omagiale ceaușiste, jumătate din pavilioanele de la Bienala de la Veneția, mai toate expozițiile apărute ca ciupercile după ploaie odată cu izbuncirea războiului din Ucraina. Retorica este aceeași în toate aceste cazuri. Se vehiculează aceleași alegorii transparente și infantile, același festivism și sunt, inevitabil, plicticoase și repetitive. Cum spuneam, doar se bifează subiecte. Mâine…mai vedem. Desigur că există și artă autentică și artiști puternici, coerenți care se ocupă serios de temele actualității, care au un instinct special prin care transformă cotidianul fugitiv în temă majoră, care dă de gândit. Artiști care simt profund aceste lucruri, nu le abordează doar pentru a fi remarcați și incluși într-o selecție sau alta. Sunt foarte puțini (ca toate lucrurile valoroase) și nu sunt neapărat cei care ocupă primele poziții pe canalele de comunicare. Cum ziceam, orice subiect e potențial interesant și relevant, câtă vreme scapă presiunilor imediatului.

Care este cea mai mare provocare a ta ca artist?

Cea mai mare provocare pentru mine ca om, nu numai ca artist, este să păstrez mereu legătura cu propriul centru. Cu nucleul care mă ține laolaltă și care ține legat universul meu, care este în expansiune, așa că poate fi tentant și periculos să petrec timp doar la granițele lui, uitând în cele din urmă care este kilometrul zero. Nu am cum să separ apele, provocările. A fi artist nu este doar o ocupație, este modul meu de viață. Eu sunt ființa Alexandru Rădvan cu toate lucrurile la pachet. Orice fac sau simt în oricare colț al acestui univers, are efecte și răspunsuri instantanee în alt colț. Nu întâmplător iubesc mitul lui Ulise, un om care nu a uitat centrul, indiferent de aventurile, tentațiile, pericolele de pe drum, indiferent de timp. Nu se ferește, parcurge experiențele, dar mereu continuă drumul către nucleu. Asta este provocarea cea mai mare.

Cum ai descrie relația ta cu mediul artistic?

Presupun că întrebarea vizează relația mea cu mediul artistic românesc. Poate că seamănă cu relația pe care o are ursul cu pădurea pe care o locuiește. E acolo. Uneori nu vrea să interacționeze cu ea și atunci nici măcar nu știi că trăiește un urs în acele locuri, alteori știi că a fost prin zonă fiindcă vezi copacii rupți, iar când îi e foame, e nervos ori se simte provocat, nu vrei să te întâlnești cu el. Eu sunt un tip reactiv, ca să o citez pe mama – am gura pusă prost, am un apetit crescut pentru umorul acid și foarte acid, așa că pentru a evita situațiile în care nu aș mai putea lua înapoi ce mi-a ieșit pe gură, prefer să mă retrag în bârlog, ori să rup copaci. Când nu pot evita contactul cu mediocritatea și impostura, încerc să îmi aduc aminte toate formele de educație și comportament civilizat. Desigur, am respect total pentru ceilalți urși.

Artistul contemporan dispune de un număr nelimitat de medii din care poate alege. Tu ai rămas fidel mediilor tradiționale. Ai fost tentat să experimentezi și alte medii?

Da, nu numai că sunt tentat de multe ori să experimentez, dar o și fac. Îmi place jocul cu materialul, posibilitățile care apar, surprizele. Mă interesează aspectele experimentale, chiar dacă nu le folosesc neapărat sau imediat în ceea ce lucrez. Undeva, într-un colț al creierului, rezultatele acestui joc rămân și pot reapărea oricând, atunci când este nevoie. Mă interesează aspectele tehnice doar ca mijloace care mă conduc spre expresie, nu în sine. Că tot vorbeam despre provocări…mă provoacă gândul că timp de sute de ani, pictorii au avut capacitatea să transmită mesaje în forme atât de bogate, având la dispoziție doar pensule, vopsele și un suport cu nimic spectaculos în sine. Sunt printre cei care susțin din toată inima că acum trăim vremuri extraordinare, cu posibilități care ne depășesc imaginația. Cu toate acestea, rezultatele sunt mărunte de cele mai multe ori, mediocre în cel mai fericit caz, iar minunile oferite de mijloacele contemporane nu sunt folosite la adevărata lor capacitate. Vulgarizarea mijloacelor (mă gândesc la stupiditatea milioanelor de proiecții, a colajelor digitale elementare, a spray-urilor folosite urât și nejustificat, iar lista o pot continua pe zece pagini) e, din punctul meu de vedere, expresia directă a unei lipse de problematizare din partea artistului, a unei acute lipse de intelect. Precizez că nu includ aici acele rare cazuri în care artistul folosește deliberat stângăcia execuției pentru obținerea unei anumite expresii. Vorbesc despre batalioanele de pictori pentru care a fi contemporan și a folosi tehnicile noi, înseamnă doar proiectarea unei fotografii absolut comune pe pânză și copierea ei.

Cât de important este pentru tine să transmiți un mesaj prin arta ta?

Este vital, nu important. Cred că de aceea expresia artistică a însoțit omul în tot parcursul său prin istorie. Mereu s-au transmis mesaje, mereu s-au făcut legături între oameni și epoci, mereu a însemnat ceva. Chiar și acum, când suntem sufocați de miliarde de imagini fără sens, tot mai există suficiente manifestări ale expresiei artistice care transmit lucruri demne de luat în seamă, de ținut minte, de neuitat. Din punctul meu de vedere, arta este una dintre cele mai înalte și mai profunde forme de comunicare între oameni și în timp. Ar fi păcat să nu încerc să o folosesc la maximum.

Care sunt etapele procesului tău creativ, de la idee sau sursa de inspirație până la lucrarea finală?

Nu știu dacă am un tipar după care lucrez. Probabil că da. Știu că e important să fixez imaginea, să o fac să se întâmple, după care urmează un proces mai lung sau mai rapid de ajustare, de editare, prelucrare a primelor impulsuri. Imaginea se sedimentează, se încarcă la propriu cu materie, se maturizează. Pot dispărea zone întregi pe parcurs, sau chiar toată compoziția inițială, chiar și după o săptămână. De fapt, ea nu dispare total, ci rămâne în subteranul imaginii, din ea născându-se compoziția nouă. Sunt situații în care procesul ăsta se repetă de câteva ori. Cum m-am obișnuit să spun, pe acolo trece drumul către. Unele sunt fundături, poate cele mai multe, ori sunt idei care erau foarte bune în etapa mentală și deloc viabile vizual. Și la acestea poți petrece săptămâni lucrând și să nu conducă nicăieri. Nu e timp pierdut, e doar efortul necesar pentru a închide un drum, o direcție. Nu îmi plac artiștii care merg doar pe drumurile cunoscute. Se epuizează repede, la fel și cei care insită să fie problematici cu orice preț.

Când știi că ai terminat o lucrare? Spune-ne mai multe despre întreaga experiență până când ești pe deplin mulțumit de rezultat.

Las în pace o lucrare atunci când nu mai pot sau nu mai știu ce să îi fac, când orice aș adăuga ar fi doar o chestiune estetică în sine, nu o rezolvare vizuală a unei idei. Cunosc prea bine ipocrizia artiștilor și falsa modestie îmi provoacă un dezgust aparte, cu toate acestea o să spun că nu sunt mulțumit de rezultate decât pentru perioade foarte scurte. Am deseori sentimentul că am nimerit aproape de locul în care ținteam, niciodată chiar în el. Mi se pare că munca la o lucrare se aseamănă cu crescutul copiilor: îi faci și îi crești, dar la un moment dat mai cresc și în felul lor, nu neapărat cum vrei tu și astfel devin niște persoane. Lucrările au și ele viața lor și uneori te pot conduce la rezultate neașteptate. Trebuie doar să fii pregătit să te lași condus de lucrare și să accepți rezultatul. Unele lucrări rămân în lucru un an sau chiar mai mult, le văd zilnic, mintea le înregistrează permanent, apoi poate veni o zi când în două ore se clarifică tot și lucrarea se încheie. Nu e un tipar, de aceea spun că trebuie să las deschise cât mai multe ferestre.

Putem considera artă orice face sau spune un artist? Ce anume transformă ceva în operă de artă?

Este tentant gândul că orice face un artist e artă, dar e neadevărat din punctul meu de vedere. Sună ca și cum ar fi un fel de balsam pentru IQ-urile mici din lumea artei: lasă, nu te necăji, că tot ce faci tu e artă…Artistul nu e totuși supraom, iar această teorie nu face decât să îl transforme într-un soi de beizadea răsfățată a societății, căreia i se acceptă orice pe ideea că tot ce face el e special. Mi se pare deplasat și fals. Sunt echipe întregi de artiști fără operă care chiar cred că beția lor este mai specială decât cea a muncitorilor de la salubritate doar fiindcă ei sunt artiști. Mai cred și că o asemenea atitudine scade periculos de mult nivelul actului artistic. Am văzut cazuri de artiști cu nume și palmares care acum cred că orice iese din mâna sau din gura lor este automat patrimoniu universal. Când nu mai ai distanță și umor față de propria persoană, da, cred că la această întrebare răspunzi afirmativ. Cred cu tărie că nu poți face o operă de artă fără să ai față de ea seriozitatea și luciditatea neurochirurgului care intră în creierul pacientului. Și nici așa nu ai vreo garanție că vei crea o operă de artă.

Cum simți scena de artă în prezent? Cât de mult a evoluat?

Ca să dau un răspuns foarte românesc, scena de artă a evoluat, dar nu prea. Aș vrea să văd mai mult din tinerele generații, să fie mai articulați și mai constructivi, mai uniți, indiferent de opțiunile artistice. Mai incisivi. E cam ostenită scena, așa o simt. Apar cu viteză locuri, nume etc și dispar cu viteză și mai mare și nu pentru că au neapărat probleme de calitate, ci pentru că nu există un sistem, fiindcă scena poate că arată ea ca la Oscar-uri, dar e pe butoaie și nici alea la fel. Scena a evoluat mult la nivelul cocktail-urilor, dar în spatele ei e tot bătătura cu găini. Putem să ne aburim reciproc că e o mare ofertă și o mare dinamică. Cred mai degrabă că e multă indiferență, neprofesionalism și multă dezorientare.

De foarte mai multe ori când intră într-o galerie de artă contemporană, publicul se confruntă cu celebra întrebare este asta artă?; De ce crezi că arta de azi este o provocare pentru privitor?

Arta este, în general vorbind, o provocare. Arta din toate timpurile. Acum avem în față de foarte multe ori deșeuri care poartă eticheta de artă contemporană. Nu e publicul de vină pentru impotența artistului. Producția artistică constă, probabil, în vreo 90% gunoaie și inepții, este știut, toată lumea dă ochii peste cap, foarte puțină lume spune ceva în direcția asta. E suficient să vezi reacțiile oamenilor care străbat nedumeriți pavilioanele de la Bienala de la Veneția, de exemplu. Nu or fi toți proști. Însă vestea bună este că există și 5% lucrări bune, 3% foarte bune și 2% capodopere. Da, vremurile noastre produc și ele capodopere, lucruri importante. Dar, cum am mai zis, sunt rare ca perlele. E firesc să vedem mult mai multe porcării decât minunății, fie doar și pentru motivul că e mult mai greu să faci minunății. Așa că întrebarea mi se pare legitimă. Situația se complică dacă stăm să discernem: e artă proastă, sau nu e artă deloc?

Colaborezi de peste 10 ani cu o importantă galerie de artă contemporană din capitală, Anaid Art Gallery. Cum a început colaborarea?

Colaborarea de peste zece ani înseamnă în curând vreo optsprezece. Colaborarea a început foarte normal și tranșant. Diana Dochia a văzut lucrări de-ale mele, m-a căutat, mi-a zis că va deschide o galerie și că vrea ca lumea să vadă lucrările respective la ea în galerie, m-a întrebat ce planuri de viitor am și dacă sunt grăbit în atingerea unor scopuri fiindcă ea are planul făcut pe termen foarte lung și după ce am stabilit că privim amândoi în aceeași direcție, m-a cucerit definitiv când a scos un contract tipărit. Din acel moment eu am aproape tot ceea ce am făcut, inclusiv unele lucrări distruse, listat, fotografiat, măsurat etc și știu unde se află lucrările mele. Este o relație bazată pe loialitate și respectul muncii. De șapte ani, de când galeria s-a mutat în Germania, am avut ocazia să văd cât de mult contează aceste două valori pe scena artistică de acolo.

Esti lector univ. dr. la Facultatea de Arte Plastice din cadrul UNArte. Care ar fi particularitățile Școlii de la București? Se poate oare vorbi despre Școala de la București? (Prin ce se diferențiază de Cluj, Iași și Timișoara?)

Sunt un om al sudului, așadar e firesc să îmi placă Bucureștiul și la fel de firesc e să îl și vorbesc de rău. Mi se pare foarte divers, inegal, pestriț, dar puternic oarecum, e fata din gașcă cu care au fost toți (și Clujul și Timișoara și Iașiul), dar pentru că așa are ea sufletul, mare, nu pentru alte motive. Asta se vede și în școala de arte. E cu multe chestii, cu multe direcții, parcă se aude zgomotul de fundal vioi ca în piața Obor. Toată lumea are loc și mi se pare că toți sunt acceptați așa cum sunt. Dezorganizarea face parte din farmecul intrinsec Bucureștiului. Cu toate acestea, cred că mereu au existat lucruri remarcabile și libere făcute de studenții de la București. Așa zic și ceilalți despre ai lor, nu? Cred că există o anumită viteză a ritmului la București, care conduce către o anumită agresivitate și poate că aici aș vedea un aspect care ne particularizează. Încerc să evit împărțirea pe școli, cred că acum acest termen are mai mult valoare de marketing, nu se referă la aspecte mai profunde.

La ce proiecte lucrezi acum și ce planuri de viitor ai?

Încerc să nu lucrez la proiecte, ci la lucrări. Proiect mi se pare că a devenit o conservă goală, un cuvânt folosit abuziv și excesiv, care acoperă mai mult neputințe decât să exprime căutări. Mă concentrez asupra imaginilor pe care le fac, am și așa destulă bătaie de cap cu ele și foarte multe lucruri de rezolvat și de învățat, ca să mă pierd în proiecte. Am în plan o expoziție amplă, importantă pentru mine (sper să o fac să fie și pentru alții), pe care sperăm, galeria și cu mine, să o desfășurăm anul viitor. În rest, viitorul la care mă raportez este unul foarte îndepărtat.

Cover photo: anaidartgallery.com
Detaliu lucrare Self-portrait Thinking of the Summers I have left, Alexandru Rădvan, 2019