De formație umanistă, Sorina Jecza este unul dintre cei mai importanți actanți culturali din România. Sorina Jecza a construit la Timișoara o rețea culturală remarcabilă, cu direcții de dezvoltare solide, formată din Casa Jecza, Fundația Triade și Galeria Jecza, devenite repere în lumea culturală. A iniţiat şi coordonat peste 200 de expoziții. Sub egida Fundaţiei Interart Triade a îngrijit şi publicat, în calitate de editor, autor sau coautor, un număr impresionant de cataloage de artă, albume, monografii, cărţi de literatură, lucrări de istorie literară şi plastică.

Angela Izvercian: Peste 20 de ani în slujba culturii timp în care ați construit o rețea culturală remarcabilă, cu direcții de dezvoltare solide, formată din Casa Jecza, Fundația Triade și Galeria Jecza, devenite repere în lumea culturală. Este o adevărată performanță în domeniul cultural. Cum ați descrie aceast parcurs rod al devotamentului, consecvenței, tenacității?

Sorina Jecza: „Rețeaua culturală” pe care ați invocat-o, a reprezentat pentru mine doar un teren stabil pe care mi l-am dorit întotdeauna sub tălpi – cât mai stabil. Poate ţine de caracterul meu legat de pământ, de zodia în care m-am născut: am mereu nevoie de o zonă de stabilitate, de pe care, dacă am pentru ce, să mă pot desprinde oricât de departe, să pot zbura…

În rest, viaţa mea s-a construit organic, fără convulsiile marilor constrângeri, pe „pipăite”, urmând, intuitiv, sensul firesc pe care îl alegea momentul, cel mai bun sens al fiecărui moment, într-o atentă evaluare. E o filosofie ce nu s-a condus după un mare proiect anticipativ, ci a acţionat în virtutea paşilor mărunţi, construind din aproape în aproape. Ca o gospodină ce ştie să se uite la cer când vrea să pună albiturile să se zvânte la soare. Dacă vede neguri de furtună, „planul” se remodelează. Aşa s-a remodelat și viaţa mea.
Cred că eu măsor timpul în etape: fac ceva, mă implic cu toată energia, mă avânt, după care am nevoie de recul. Evaluez. Trag linie, mă adun, strâng puteri noi, pentru ca, eventual, să o pot lua de la capăt… Nu mă pot avânta însă, fără să mă asigur că pământul nu îmi stă, ferm, stabil, sub picioare. Măsor, socotesc, cântăresc şi apoi, dacă am un ţel în faţă, nimic nu îmi poate fi potrivnic. Pot răsturna munţii.

Călătoria ce a desenat traseul vieții mele s-a condus după puține legi: cea dintâi a fost aceea a muncii egale, constante, continue, „ca mersul stelelor pe cer”, cum obişnuia să spună Peter Jecza. Fără niciun rabat, fără a te gândi nicio clipă la succes, ci doar făcând ce ştii mai bine, cum poți mai bine… În felul acesta împlinirile s-au tot adunat, „rețeaua culturală” s-a tot lărgit: casa, fundația Triade, Galeria Jecza… Și încă mai mult: editura cu peste 200 de cărți, parcul de sculptură, acum – muzeul.

Alături de muncă, a fost încă ceva, foarte important: să pot da, să pot împărţi, să fac ceva pentru… Nimic nu e prea mult sau prea greu. Această „chemare” trebuie să vină, însă, dinafară: un mobil, o nevoie, un sentiment. Cel mai sigur: dragostea. Cu ea am construit, pentru ea am ştiut să lupt, să dau, să fac. Ea, dragostea, a fost resortul oricărui lucru făcut până acum. Iubit, soţ, copil, oamenii din jurul meu cărora am simţit că le sunt de ajutor.

Aşa am construit mereu: din dragoste împărţită, împărtăşită…

Sunt peste douăzeci de ani de când Casa Jecza este deschisă tuturor acelora ce îi trec pragul. Ceea ce este frumos, însă, e că a rămas în tot acest timp, Casa Jecza, adică un spaţiu cu suflet, nu neapărat o instituţie rece, susţinută prin funcţiuni. Casa Jecza este în continuare un spaţiu locuit, viu, vibrant, animat, ce îşi dezvăluie un suflet, aşa cum doar o casă îşi poate dezvălui. Așa am început în urmă cu peste 20 de ani, alături de Peter Jecza. Iar cei ce am mai rămas în casă suntem cei ce dăruim în continuare. Sună destul de idealizat, dar aşa este: dincolo de orice pragmatism, de orice concept de eficienţă, trebuie să rămână un ideal. Câtă vreme acesta reuşeşte să-şi prezerve forţa constructoare, restul vine cumva. Mai greu, mai uşor, dar vine. „Ca stelele pe cer”…

A.I.: Ce v-a motivat în momentele în care un proiect a stagnat sau nu s-a îndreaptat în direcția dorită?

S.J.: Ce m-a motivat când au apărut piedici? Poate părea paradoxal, dar frica a fost întotdeauna un foarte bun ferment. Frica aceea că nu ajungi la capăt. Teama că nu vei reuşi, teama că, pe drumul pe care ai pornit, în care eşti aproape singur, te pot hăui lupii… Cu cât teama este mai mare, cu atât resursele tale interioare ce se mobilizează sunt mai în alertă, mai active. Și atunci se găsesc soluții noi. Astfel, întâmpinând piedici, îți împingi limitele mai departe. Câștigi un pas. Avansezi. Doar la capăt, uitându-te îndărăt, vezi ce drum lung ai străbătut. Și atunci știi care îți sunt puterile, știi că poți străbate un nou drum. […]*

*Interviul poate fi citit în integralitate în primul număr tipărit al revistei Empower Artists disponibil spre achiziție online aici, în librăriile Cărturești (fizic și online), La Două Bufnițe, META Spațiu și Station Souvenir din Timișoara.