Într-un context cultural dominat de viteză și suprasaturare vizuală, demersul artistic al Andreei Mihalka capătă relevanță tocmai prin opoziție. Arta ei nu mizează pe efecte imediate sau pe spectaculosul imaginii, ci pe capacitatea acesteia de a restabili legătura dintre privire și prezență. Fiecare lucrare devine un exercițiu deliberat de încetinire, o invitație de a suspenda automatismul privirii și de a intra într-un dialog autentic cu experiența de a „fi” în fața operei.
Afirmația artistei – „Îmi doresc ca privitorul să se oprească, să privească și să existe în acel moment” – susține ideea că valoarea artei sale nu se epuizează în aspectul vizual. Dimpotrivă, intenția ei este ca spațiul, lumina și timpul petrecut în fața lucrării să devină parte integrantă a actului artistic. Astfel, sensul nu este oferit imediat, ci se construiește prin răbdare, observație și prezență.
De aici pornește și demersul interviului de față: din nevoia de a înțelege ce se află dincolo de imagine – care este sursa acestei sensibilități, cum se transformă materia în simțire și de ce Andreea consideră că arta trebuie să recupereze timp, nu doar priviri.

Ada Muntean: În contextul unei practici artistice care implică tehnici grafice și elemente senzoriale, cum concepi relația dintre privitor și obiectul artistic? Ce rol atribui contemplării și prezenței conștiente în fața lucrării?

Andreea Mihalka: Cred că privitorul și obiectul artistic sunt doi receptori-emițători de sens și profunzime care transmit constant unul spre celălalt, tocmai de aceea caut mereu metode prin care să țin privitorul cât mai mult în fața lucrărilor. Adevăratul sens se dezvoltă în fața unei interacțiuni îndelungate în care privitorul începe să devină tot mai conștient de moment. Nu îmi propun să transmit sensuri și mesaje anume, dar caut căi prin care să aduc privitorul într-un moment autentic de contemplare în care își împarte sinele cu lucrarea, aceasta devenind o „oglindă” a sensurilor personale.

Ada Muntean: Memoria senzorială – activată prin textură, suprapunere și transparență– joacă un rol esențial în demersul tău artistic. În ce mod se transformă aceste amintiri personale în compoziții vizuale și cum influențează tehnicile folosite? 

Andreea Mihalka: Urmând o formă de expresie clasică, precum desenul sau gravura, lucrările mele explorează texturi obținute prin suprapuneri și transparențe, texturi care invită ochiul la multiple reveniri pe același fragment. În ceea ce privește materialele, acestea sunt strâns legate de dorința de a oferi tehnicilor tradiționale, cum sunt desenul și gravura, noi perspective și direcții. Lucrez în general cu materiale tipice tehnicilor tradiționale, precum hârtia și pânza, dar pe lângă acestea adaug elemente noi, care să le pună altfel în valoare. Așa am ajuns să caut metode prin care să introduc în lucrările mele straturi ascunse și lumină controlată, cu scopul de a dezvălui aceste straturi ascunse.

Ada Muntean: Desenul este o practică care presupune răbdare, repetiție și o atenție susținută. Cum definești rolul răbdării în practica ta și cum se reflectă aceasta în expresivitatea lucrărilor? 

Andreea Mihalka: Atât procesul de creație, cât și momentul citirii, lucrărilor mele sunt puse sub semnul răbdării. Straturile suprapuse sunt o traducere a nevoii acute de răbdare, nevoie pe care o simt atât în interiorul meu, cât și în toate aspectele care mă înconjoară. Realizez lucrări care îmi consumă foarte mult timp, care mă obosesc undeva pe parcurs, dar care mă obligă să încetinesc, să iau guri mari de aer și să îmi amintesc că atunci când totul se grăbește în jurul meu soluția nu este ca eu să mă rup în multe bucăți încercând să țin pasul și că răbdarea este cea care face lucrurile să crească și să rămână întregi. Același lucru mi-l doresc și pentru privitor, să se oprească, să caute forme și sensuri, să experimenteze, fără efort, un moment de răbdare.

Ada Muntean: Între spontaneitate și construcție metodică, unde se poziționează procesul creativ pe care îl urmezi? Lucrezi mai degrabă intuitiv sau planifici conceptual fiecare etapă a creației?

Andreea Mihalka: Pentru mine nu există o ruptură definitivă între planificare și spontaneitate. Îmi place să știu în linii mari unde o să ajung la capătul procesului creativ, dar călătoria până acolo este întotdeauna una foarte spontană. Îmi place să explorez micile accidente și greșeli pe care mi le poate oferi fiecare tehnică, dar sunt selectivă cu acestea în funcție de rezultatul pe care mi-l doresc. Consider că în cazul meu lucrurile curg, planificarea și spontaneitatea se împletesc până în punctul în care îmi este greu să le separ, iar la final nu fac totul planificat și, cu siguranță, nu fac totul spontan.

Ada Muntean: Cum consideri că se poate crea un spațiu de reflecție prin intermediul graficii? Ce mecanisme vizuale sau simbolice utilizezi pentru a invita publicul la introspecție?

Andreea Mihalka: Consider că arta este o punere în scenă a tuturor trăirilor umane, fie prin imagini și simboluri recognoscibile, fie prin gesturi și expresii tipic umane. 
Din dorința de a pune observatorul față în față cu el, îmi place să apelez la lucrurile cele mai simple, cele mai banale, imagini pe care le vedem cu toții în treacăt, pe care le știm și care ajung să facă parte din noi chiar dacă nu am stat niciodată să le observăm. Copacul din amintirea mea, cel pe care îl reprezint, poate să se transforme oricând în copacul copilăriei tale tocmai pentru că este un element atât de comun. Nu caut să iau parte la marile narațiuni, dimpotrivă abordez o narațiune mai intimă, mai personală, și lucrez cu acele simboluri care nu poartă un singur sens și sunt doar vase pe care fiecare privitor le poate umple după bunul plac. Totul ține de cât timp privești și cât de departe lași simbolul să călătorească ca proprie oglindă, iar pentru a asigura o călătorie cât mai lungă a acestuia apelez la expresivitatea elementelor de limbaj plastic, grupez, suprapun, aglomerez, dispersez.

Ada Muntean: Care este rolul titlurilor în lucrările tale? Le consideri parte integrantă a discursului artistic sau simple repere pentru orientarea privitorului? Cum se nasc acestea – înainte sau după finalizarea lucrării?

Andreea Mihalka: Recent am încercat și varianta titlurilor mai scurte, din curiozitate, dar sunt foarte sigură acum că o să mă întorc la titlurile lungi și descriptive. Pentru mine, titlurile scurte au rolul de a dezvălui ideea care a stat la baza conceptului, iar titlurile lungi sunt mai personale, sunt legate de momentul inspirației, de unele convingeri personale și de întreg procesul creativ. De obicei pornesc cu ideea vagă a unui titlu, dar aceasta se transformă și se construiește odată cu imaginea. După încercarea ambelor variante consider că mi se potrivește mai bine cea a titlurilor lungi, acestea transformându-se, la rândul lor, în simboluri sau frânturi de simboluri, fiind bazate pe experiențe și convingeri.

Ada Muntean: Care sunt principalele provocări pe care le întâmpini în realizarea unor lucrări laborioase din punct de vedere tehnic și conceptual? Cum gestionezi raportul dintre timpul necesar creației și presiunile externe, fie ele materiale, logistice sau instituționale?

Andreea Mihalka: Lucrez încet, foarte încet, aceasta este una dintre cele mai mari provocări pentru mine și nu pentru că îmi propun să lucrez mai repede, dar din cauza presiunilor externe. Mediul exterior, prin diferiți factori, presează pentru cantitate, trebuie să ai x expoziții personale, să participi în x expoziții de grup și altele asemenea. Pentru o perioadă am simțit că mă afectează puternic aceste presiuni, dar am decis acum ceva timp că pentru mine cel mai important este să fiu sinceră, cu mine și cu ceilalți, și am ajuns la concluzia că nu îmi doresc să mă susțin integral din artă pentru că nu mi se potrivește. Mă bucur de fiecare dată când am ocazia să îmi expun lucrările, lucrez și expun cu și din tot sufletul și cred cu tărie că despre asta este arta. Mă simt privilegiată să am un loc de muncă strâns relaționat cu lumea artei prin intermediul căruia se mai sting presiunile materiale și care îmi permite să mă exprim în ritmul meu, fără să îmi îngrădească capacitatea de creație.

Ada Muntean: Privind spre viitor, ce direcții îți propui să aprofundezi în cadrul practicii tale? Intenționezi să explorezi noi materiale, colaborări interdisciplinare sau dimensiuni extinse ale instalației și tehnicilor grafice?

Andreea Mihalka: Recent am început să fiu atrasă de lumină și de perspectivele expresive ale acesteia și cred că în următoarea perioadă o să explorez acest subiect mai îndeaproape. De asemenea, îmi propun să schimb puțin dimensiunile lucrărilor. În ultimii ani am tot mărit suprafața pe care lucrez și îmi doresc să ocup din ce în ce mai mult spațiu. 

Ada Muntean: Dacă ar trebui să sintetizezi practica ta artistică într-un cuvânt, care ar fi acela?

Andreea Mihalka: Experiență

Ada Muntean:  Cum te raportezi la conceptul expoziției Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken și cum ai elaborat intervenția ta artistică în acest proiect?

Andreea Mihalka: Încă de la prima interacțiune cu subiectul și conceptul expoziției Breaking the Silence: A Visual Narrative on EmotionsLeft Unspoken m-am gândit la fragilitate și de acolo am construit întreg conceptul lucrării Struere. Încă din titlu am simțit o dualitate, a spune vs. a ascunde, dualitate pe care am ales să o explorez într-o lucrare a straturilor interioare, ascunse și a transparențelor care le lasă treptat la vedere până când acestea devin chiar mai puternice decât cele exterioare. Trăim într-o lume în care aparențele contează foarte mult, iar acele fragmente care sunt considerate indezirabile sunt ascunse cu iscusință de ochii publicului, iar consecința nebănuită a acestei acțiuni vine sub forma neacceptării identității personale. E greu să fim fragili în fața mediului exterior și începem să ascundem acest lucru atât de tare încât, la un moment dat, ne este greu și nouă să ne regăsim. Vulnerabilitatea nu este o opțiune nici în momentele în care rămânem singuri și astfel alegem să nu mai vorbim, să nu mai recunoaștem când ceva nu este în regulă și să mascăm pe chipurile noastre zâmbete strâmbe și permanente. Dar umbrele tuturor experiențelor noastre rămân și contribuie activ la identitatea noastră.

Interviul este realizat în cadrul proiectului cultural „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele acestuia pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.