Într-un moment în care arta textilă își revendică tot mai vizibil locul în discursul contemporan, Mihaela Moldovan propune o practică artistică lucidă și subtilă, construită la intersecția dintre meșteșug, memorie personală și reflecție critică asupra condiției feminine. Cu o estetică ce privilegiază fragilitatea, gestul repetitiv și materia recognoscibilă – hârtie, sfoară, fibre naturale – artista transformă materialele simple în purtătoare de semnificații adânci, adesea tăcute, dar mereu încărcate de memorie.
În acest interviu, artista vorbește despre etica materialului, despre rolul comunității artistice în procesul de lucru și despre nevoia de a regândi, prin textile, un limbaj vizual al tăcerii, dar și al transformării. Practica sa se definește prin curiozitate, perseverență și o profundă conștiință a timpului – al lucrului, al corpului și al memoriei.

Ada Muntean: Cum percepi propriile fragilități și vulnerabilități pe care le transfigurezi în lucrările tale — le eviți, le subliniezi, le transformi?

Mihaela Moldovan: Cred că fiecare artist lucrează, într-un fel, cu propriile fisuri. Eu nu le ascund, dar nici nu le dramatizez. Încerc să le transform în ceva care comunică, o formă de vindecare prin expunere. În atelier, ceea ce era o slăbiciune capătă o altă natură: devine spațiu de reflecție, de sinceritate, de creativitate.
Am ales hârtia ca material principal pentru fragilitatea ei, dar și pentru capacitatea de a reține urme și straturi de memorie.

A.M.: Descrie relația pe care o ai cu materialele și mediile vizuale pe care le folosești. Ce conexiuni există între ele și subiectele/conceptele pe care le explorezi?

M.M: Materialele pe care le folosesc sunt întotdeauna legate de memoria personală și de emoția copilăriei. Am crescut într-un univers domestic plin de texturi, dantele și fire care se împleteau cu timpul. De aceea, aleg să lucrez cu materiale simple, recognoscibile – hârtie, sfoară, fibre textile – dar le amplific scara pentru a transforma familiarul în ceva monumental.

A.M.: În practica ta artistică ai lucrat cu fibre locale (bumbac, cânepă) și ai folosit lemn reciclat. Cât de importantă este pentru tine sustenabilitatea și ecologia materialelor în construcția lucrărilor tale textile?

M.M: Pentru mine, sustenabilitatea nu este doar o alegere practică, ci o formă de respect față de resurse și față de timp. Am crescut într-o familie modestă, unde nimic nu se irosea, iar obiectele aveau mereu o a doua viață. De aceea, aleg adesea fibre naturale locale – bumbac, cânepă– și lemn reciclat. Totuși, în unele lucrări noi, dimensiunea sau structura impun folosirea unor materiale mai rezistente, dar chiar și atunci încerc să reduc risipa, refolosind resturile de sfoară sau de țesătură rămase din proiectele anterioare.

A.M.: Pe măsură ce practicile tale artistice se extind spre sustenabilitate, reciclare, fibre locale și vopsire naturală, cum îți imaginezi modul ideal de dialog între rural și urban în arta ta — ca punte între tradiție și experiment?

M.M: Deși nu lucrez constant cu fibre locale sau vopsire naturală, îmi place să experimentez aceste tehnici din când în când. Mă inspiră simplitatea și firescul lumii rurale, dar mă raportez la ele printr-o privire contemporană, filtrată de experiența vieții urbane.
Pentru mine, dialogul ideal între rural și urban în artă înseamnă un echilibru: aducerea naturii și a autenticității în spațiul orașului, dar și deschiderea satului către experiment și inovație. Cred că acest schimb poate crea un limbaj comun, în care tradiția nu se opune modernității, ci o completează.

A.M.: În ce fel crezi că mediul textilelor – tradițional considerat „feminin” – îți oferă un teren de expresie și subversiune? Cum se raportează practica artistică la apartenența ta în grupul ~28?

M.M: Mediul textil îmi oferă o libertate foarte personală de expresie. Am lucrat cu textile încă din copilărie, iar acest exercițiu constant mi-a dezvoltat o manualitate puternică și o înțelegere intuitivă a materialului. Textilele, deși considerate tradițional „feminine”, au pentru mine o forță aparte – sunt un teritoriu de rezistență, dar și de tandrețe, un spațiu în care pot transforma gesturile domestice în gesturi artistice.
Apartenența la grupul ~28 completează această dimensiune, pentru că relația mea cu membrele grupului s-a format încă din anii de facultate. Suntem prietene, dar și colege de experiment, iar împreună explorăm zona dintre performance și instalație, acolo unde corpul, materialul și ideea se întâlnesc firesc.

A.M.: Cum ai regândi polaritatea dintre artă „mare” și „meșteșug” în cazul artelor textile? Ce prejudecăți ai întâmpinat și cum le-ai răsturnat?

M.M: Da, există încă o prăpastie între ceea ce este considerat „marea artă” și meșteșug, iar prejudecățile legate de acest raport persistă. Eu aleg însă să privesc meșteșugul ca pe o formă de cunoaștere transmisă din generație în generație — un limbaj al mâinilor care poartă în el memorie, disciplină și sensibilitate. Încerc să valorific aceste abilități tradiționale nu ca pe un gest nostalgic, ci ca pe o resursă. Pentru mine, granița dintre artă și meșteșug nu este o limită, ci un teren fertil de dialog.

A.M.: Ce proiecte îti dorești să elaborezi pe viitor pe care încă nu ai reușit să le materializezi?

M.M: Proiectele mele se conturează de obicei din mers. Deși îmi fac planuri și schițe de direcție, îmi place să rămân deschisă la contexte noi, cum sunt open call-urile sau colaborările neașteptate care pot schimba traseul inițial. Mi-aș dori însă să am mai mult timp pentru a elabora o expoziție personală de mari dimensiuni, construită coerent în jurul unei teme. Scena de artă din România este încă limitată în acest sens — spațiile mari sunt rare, iar accesul în galeriile consacrate se face adesea printr-un sistem informal de recomandări. Cu toate acestea, cred că flexibilitatea și adaptarea fac parte din realitatea și frumusețea practicii artistice de azi.

A.M.: Dacă ar trebui să sintetizezi practica ta artistică într-un cuvânt, care ar fi acela?
M.M: Curiozitatea

A.M.: Cum te raportezi la conceptul expoziției “Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken” și cum ai elaborat intervenția ta artistică în acest proiect?

M.M: Participarea mea în proiectul “Breaking the Silence” a reprezentat o ocazie de a reflecta asupra tăcerilor cotidiene care se nasc din activitățile domestice ale femeilor- acele gesturi repetitive și invizibile care structurează viața de zi cu zi, dar care adesea o golesc de timp personal. Tema proiectului a rezonat profund cu preocupările mele artistice legate de rolurile impuse, sacrificiul și nevoia de regăsire prin creație.
Compozițiile de mari dimensiuni, încadrate într-o formă hexagonală cu o latură deschisă, invită privitorul să pătrundă simbolic în interiorul acestui spațiu intim, domestic.
Lucrarea mea vorbește despre interiorul unei vieți casnice și despre dublul ei sens- unul vizibil și ordonat, celălalt ascuns și adesea neglijat. Acea „latură liberă” este metafora unei deschideri – a posibilității de a privi, de a recunoaște și de a transforma tăcerea în dialog. Pentru mine, arta devine un instrument de vindecare și de recuperare a propriei voci, acolo unde rutina și datoria au invadat.

Interviul este realizat în cadrul proiectului cultural „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele acestuia pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.