În practica sa artistică, Alina Marinescu investighează relația dintre corp, emoție și identitate printr-un limbaj vizual figurativ, construit la intersecția dintre vulnerabilitate și expresie personală. Parcursul său creativ pornește dintr-o explorare constantă a procesului ca formă de cunoaștere, fie că lucrează cu medii tradiționale precum desenul și ilustrația, fie că experimentează cu forme tridimensionale, textile sau instalații. Pentru aceasta, actul artistic funcționează ca un spațiu de reflecție și autoanaliză, în care emoțiile sunt traduse vizual cu onestitate, iar vulnerabilitatea devine un instrument de articulare a experienței umane.

În acest interviu, Alina Marinescu discută despre modul în care își construiește discursul vizual în raport cu cerințele contextului editorial, despre rolul corpului ca simbol universal și despre importanța abordării unor teme sensibile precum depresia, relațiile sau feminitatea. Demersul său artistic nu urmărește formularea unor concluzii definitive, ci deschiderea unor spații de dialog și reflecție, atât pentru artistă, cât și pentru public. Arta devine astfel un mediu de mediere între experiența personală și cea colectivă, în care vizibilizarea emoțiilor și a subiectelor marginalizate contribuie la o formă de conștientizare și empatie.

Ada Muntean: Când ai început să creezi imagini și cum s-a dezvoltat practica ta artistică de-a lungul timpului?

Alina Marinescu: Mi-a plăcut să desenez dintotdeauna, dar am început să fac asta mai conștient atunci când am intrat la liceul de arte. Cred că ce m-a format în felul în care sunt acum a fost dorința de a arăta că exist, de a face lucrurile cât de bine pot, de a experimenta și a mă bucura de ce fac, atât de proces, cât și de rezultat. Întotdeauna m-am simțit atrasă de experiment și, în felul acesta, am explorat mai multe tehnici, de la mediile 2D — desen, ilustrație — la tridimensional — obiect, textil, instalație.

A.M.: Lucrezi atât în tehnici tradiționale, cât și digitale. Care este procesul prin care alegi mediul vizual sau tehnicile pentru fiecare proiect pe care îl elaborezi?

A.M.: De obicei, îmi place să lucrez tradițional proiectele personale, pentru că am control total asupra procesului, atât din punct de vedere al tehnicii, cât și al timpului. Proiectele comisionate le lucrez digital, iar singurul motiv pentru alegerea asta este timpul de producție, care este impus de client și de obicei este restrâns, iar mediul digital îmi oferă mai multă libertate pentru eventuale modificări.

A.M.: Ilustrația editorială implică deseori colaborări cu publicații sau briefuri specifice. Cum îți păstrezi vocea artistică individuală atunci când lucrezi pentru un context editorial care are cerințe de client / public?

A.M.: Nu îmi mai fac griji pentru vocea artistică, mi se pare că ea este prezentă intrinsec în tot ceea ce face un artist. Mă interesează mai degrabă să găsesc puncte comune între mine și cerință, lucruri din texte / briefuri cu care să pot rezona cumva, care să mă ajute să le rearanjez într-un fel relevant vizual. În general, mă ajută dacă privesc proiectele mai dificile ca pe niște provocări, încerc să rezolv cât de bine pot cu datele pe care le am.

A.M.: În portofoliul tău apar proiecte ilustrative legate de teme delicate (depresie, relații, feminitate). Cum găsești echilibrul între vulnerabilitate și forță în lucrările tale?

A.M.: Cred că, de-a lungul timpului, am descoperit că este empowering să fii sincer și deschis cu toate emoțiile, așa că încerc să nu mă feresc de vulnerabilitate.

A.M.: Ce înseamnă pentru tine să „faci vizibil” ce este invizibil — să aduci în centrul atenției subiecte tabu sau marginalizate? Cum reacționează publicul și cum te raportezi la reacții diferite?

A.M.: De obicei explorez subiecte pe care vreau să le înțeleg, să mi le explic. Încerc să fac asta cu sinceritate și deschidere, întâi pentru interesul meu propriu, apoi mă gândesc și cum pot să prezint datele obținute într-un mod explicit, în așa fel încât să împărtășesc concluzia mea și cu ceilalți. Publicul reacționează în general pozitiv, dar și dacă ar reacționa negativ, asta nu este ceva negativ în sine. Mi se pare că scopul artei este comunicarea — o lucrare e un punct de plecare, o propunere, o invitație la reflecție, nu o concluzie de nezdruncinat.

A.M.: Am observat că lucrezi frecvent cu teme legate de corp, identitate, schimbare și vulnerabilitate. Ce rol are corpul în practica ta — ca subiect, ca simbol, ca material vizual?

A.M.: Mereu mi-a fost la îndemână să mă exprim printr-un limbaj vizual figurativ. Pentru mine, corpul uman este materia primă universală cu care ne putem identifica ușor fiecare dintre noi.

A.M.: Cât de mult contează pentru tine contextul local (societatea românească, cultura vizuală din România) în formularea temelor tale? Ai simțit vreodată restricții sau libertate în a aborda teme considerate sensibile / tabu în România?

A.M.: Nu m-am simțit niciodată constrânsă să nu abordez o anumită temă, mereu am mers în orice direcție am simțit. Cel mult au fost unele cerințe în zona asta, aproape amuzant de nevinovate, la unele proiecte comisionate, de genul: „te rugăm, dacă se poate, să nu desenăm fete goale”.

A.M.: Dacă ar trebui să sintetizezi demersul tău artistic într-un cuvânt, care ar fi acela?

A.M.: E destul de greu într-un cuvânt, oscilez între bucurie și terapie, dar o să zic terapie.

A.M.: Dacă ar fi să alegi un nou teritoriu tematic sau media pe care să-l explorezi — ceva ce nu ai făcut încă — ce te-ar tenta să experimentezi (ex: animație, artă digitală interactivă, instalație, performance, colaborări interdisciplinare etc.)?

A.M.: Mi-ar plăcea să explorez mai adânc zona instalației.

A.M.: În contextul expoziției „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken”, ai participat alături de alți artiști care aduc în discuție depresia, durerea și vindecarea. Cum ți-ai elaborat intervenția artistică și cum dialoghează aceasta cu cele ale celorlalți participanți?

A.M.: Am gândit lucrarea mea ca o mână-pernă supradimensionată care simbolizează persoanele care ne-au îngrijit în copilărie. Am vrut ca oamenii să se simtă din nou mici în raport cu acest simbol al autorității. În funcție de contextul fiecăruia dintre noi, dacă ne imaginăm că mâna ar prinde viață, cum ar interacționa cu noi? Ar fi ocrotitoare sau amenințătoare? Cred că un punct comun al lucrărilor din această expoziție este faptul că își propun să fie ca o oglindă pentru spectator, o incursiune atât în spațiul personal al artistului, cât și al celui care interacționează cu ele.

Interviul este realizat în cadrul proiectului cultural „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele acestuia pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.