Empower Artists a stat de vorbă cu sculptorul Dragoș Neagoe despre expoziția personală ”Head(s)#3”, o continuare organică a practicii sale artistice. Expoziția, găzduită de Muzeul Județean Gorj ”Alexandru Ștefulescu” din Târgu Jiu, este curatoriată de Dorina Cioplea-Văduva și poate fi vizitată până pe 28 august.

Ai absolvit Universitatea Națională de Arte din București, licență și masterat, secția Sculptură. În ce măsură experiența ta academică te-a ajutat în evoluția artistică și mai ales în dezvoltarea stilului tău personal?

Statement: Sculptura este o stare specială a materiei.

Pe mine nu instituția în sine m-a interesat, ci profesorul! Adică relația dintre maestru-ucenic! Există anumite detalii în învățarea sculpturii care îți sunt transmise de un alt artist cu experiență. Aceste cunoștiinte nu există în manuale sau filme pe youtube! Sunt momente când o informație/sugestie/acțiune este dată în anumite contexte/conjuncturi, numai dacă se ivește prilejul. De aceea consider că această relație este foarte importantă, nu diploma în sine. Până și Van Gogh a avut câțiva profesori. Arta nu se învață de unul singur, oricât talent ai avea.Vasile Gorduz a fost pentru mine sursa care m-a împlinit cât am fost student, mi-a oferit toate cunoștiintele/informațiile necesare despre sculptură! L-am cunoscut dinainte să fiu admis la Universitate și am simțit intuitiv că, acesta este maestrul pe care-l căutam atunci! Am intrat pe ușa clasei ca un tocilar, ca un burete. Nu mi-am manifestat deloc partea mea artistică, am suprimat-o mulți ani ca să pot absorbi alfabetul sculpturii, nevoia mea de atunci!

Cum m-a ajutat Universitatea în dezvoltarea stilul meu personal? Am să fiu franc – după ce am terminat facultatea am rămas blocat o bună perioadă de timp. Nu reușeam deloc să ies din acest blocaj! Atunci am reluat totul de la început, să mă descopar pe mine. Universitatea nu m-a ajutat să îmi descopăr stilul personal! Sunt întrebări eterne și întrebari particulare pe care ni le punem cu toții, generație de generație! Când întrebarea particulară provine din cea eternă, atunci lucrurile devin mai clare pentru mine, mai universale și sculptura mea respiră prezentul! Stilul meu se dezvoltă în relație cu întrebările și stările mele interioare. În universitate chiar nu îmi puneam problema stilului de a lucra! Și nici nu te încuraja! Acolo te duci să înveți!

Ai un mod de lucru aparte. Povestește-ne te rog despre tehnica și modul în care îți construiești lucrările?

Da, putem spune că este original! Îl folosesc pentru lucrările mari, masive, acestea fiind personaje verticale sau capete (HEAD(S) cum le numesc eu. Am explicat metoda mea și cu alte prilejuri. Înainte de a mă apuca de lucrul propriu-zis,studiez forma pe care doresc să o construiesc prin metodele clasice (desen, modelaj, lucru pe ipsos, nu am o ordine propriu-zisă),după care, când se încălzește afară și pământul devine foarte dur, uscat, încep să ”cioplesc”/sap o groapă în funcție de mărimea la care mă gândesc să ajungă lucrarea. Îmi aranjez prin măsuratori anumite repere pe suprafața pământului, gândesc foarte mult raporturile dimensionale ale lucrării monumentale (știind că proporțiile studiilor pregătitoare sunt pentru acea mărime, iar cele monumentale sunt diferite). Ce este foarte important: încă de la început ESTE cum ”atac” groapa în ansamblul ei. Imaginați-vă ca sunt în mijlocul unei sfere și trebuie să ajung la vârful ei din fața mea. Deci este clar că fac un cerc mare în jurul meu, și sap din exterior în interiorul gropii până ajung la pereții exteriori ai sferei, nu?? Știm cu toții suprafața ei. Imaginați-vă acum că sunteți în centrul unui cap de om și trebuie să săpați din interiorul capului spre exterior, să atingeți cu mâna vârful nasului de exemplu care este punctul cel mai departe în portret văzut din centrul lui. Gura față de nas este mai în spate și mai aproape de centru. Ochii sunt laterali și mai adânciți..s.a. Fiecare parte a capului are dimnesiunea/adâncimea și raportarea/relația cu ansamblul și față de centrul unde sunt eu poziționat. Mai trebuie să ținem seama că nasul, gura, fruntea, obrajii, părul, ochii sunt volume compuse și ele din mai multe forme! Ei, toate acestea le gândesc înainte și cu cât sap și scot pământ mai mult, cu atât devine mai dificil de accentuat volumele, având fiecare locul lor în ansamblul gropii. Astfel eu spațializez și construiesc formele în negativ.
După multe luni de lucru (nu lucrez în fiecare zi, trebuie să și gândesc fiecare săpătură, lucrez și la alte lucrări ), decid când trebuie turnată lucrarea. Torn pe bucăți, astfel încât să le pot ridica din groapă singur, cu o macara făcută de mine. A trebuit să îmi caut un material care se lipește de suprafața verticală a gropii și să mi se potrivească și cu caracterul si spiritul meu. Astfel au aparut primele încercări/ezitari/poticniri (acestea au fost eșecuri pe care le-am distrus) urmând în urma exercițiului și încăpățânării mele primele HEAD(S) în ipsos cu câlți armate cu lemn. În ultimul timp le lucrez în praf de piatră și ciment cu armătura serioasă de fier. Sunt mai rezistente și la umezelă, lovituri, transport ceea ce îmi convine de minune. După turnare, las materialul câteva zile, apoi le extrag bucată cu bucată din groapă. Spăl formele, le curăț și reasamblez totul pe o structură sudată din metal. O lucrare de genul acesta poate ajunge și la 500 de kg. Am una montată la Densuș, care are aproape 5m înălțime și cel puțin o tonă greutate.
Munca de sculptor monumentalist este foarte grea, implică costuri mari, energie, stări de anxietate, nopți nedormite, mai ales când ești singur și nu ai ajutoare sau asistenți!

Ce senzații trăiești atunci când te instalezi în groapă pentru a da formă unei noi lucrări sau pentru a-ți relua procesul de creație?

Experiența este fantastică, trebuie sa menții o stare specială interioară găsită în timpul studiilor pregătitoare, ca un actor care joacă luni întregi același personaj într-un film. Munca fizică și intelectuală este epuizantă. Dar fără această stare, sculptura devine moartă/fără viața. Sculptura nu este mimetis, sculptura așa cum ne învață buna tradiție are viața ei. Încerc să găsesc o legatură organică, minerală a pământului cu care trebuie să colaborez și să construiesc forma, structura/mărimea gropii în care încerc să unific cele două DIMENSIUNI (una fizică și cealalată spirituală). Este o apropriere dificilă pentru că nuanțele fac diferența, iar groapa mea devine situl comun al celor două identități.

Apoi este experiența fizică pe care o trăiesc în groapă: stările de oboselă /depresie / tristețe /bucurie / melancolie/ fericire care apar și trebuie depășite sau dezvoltate. După aceea, soarele arzător și căldura care mă înconjoară de cele mai multe ori devin dușmanul meu. Pământul dur/moale/uscat/umed/nisipos sau argilos care mă ”lasă” să-l violentez sugerează sau suprimă anumite idei sau detalii tehnice ale volumului. Insectele și mai ales râmele care traiesc în acea masă de pământ și cărora le perturb ritmul și viața mă suportă lunile de lucru și, nu în ultimul rând, depășirea limitei mele fizice și psihice, toate repezintă experiențe unice. Câteodată, când mă simt singur, îmi spun că sunt nebun și că nimeni nu dă doi bani pe ceea ce fac, și poate au drepatate.

De multe ori apare o ”lene”, acea oboseală psihică care apare în urma muncii fizice. Ce mă împinge să merg mai departe? Încăpățânarea, energia și forța mea interioară. Datorită acestora, la un moment dat, am să înțeleg acest mister care ne împinge să facem artă deși viața de zi cu zi demonstrează contrariul. Mă așez pe marginea gropii și mă uit la insectele care trăiesc. Le vezi cum știu să supraviețuiască.Văd albine de pământ care caută cu disperare să ajungă la cuiburile lor pentru că eu le-am stricat habitatul. Ma uit la ele, le văd agitate, le ajut să găsească urdinișurile și țin cont pe viitor că acolo sunt albine. În momentele acelea îmi reiau procesul de lucru datorită intersecției dintre foamea sufletului meu de a dărui frumosul și vitalitatea ființelor vii cu care intru în contact. Momentul acela devine starea proprice de creație! Interesant,nu?? În groapă sunt singur, iar aici se face legătura între mine și pământ. Aici este show-ul meu absolut! Fără aplauze!

Portretul reperzintă o temă recurentă în arta ta. Când a devenit acest subiect de interes și ce te-a determinat să îl explorezi în continuare?

De multe ori îmi spun că portretul este lupta cu ”chipul” nevăzut. Este o umbră ce trebuie pătrunsă să știi cine se ascunde în acea formă neagră. În timpul studiilor portretele mele erau reci/seci/neizbutite/uscate; în timp ele au devenit mai explozive, materia devine framântată datorită îndoielilor/emoțiilor prin care trec în fiecare zi. Materia rămâne un dat cu care noi artiștii reușim să comunicăm cu lumea. Alt limbaj eu nu știu, oricât m-aș chinui să învăț altul. Acesta este talentul meu, să vorbesc cu lumea prin forme. În istoria artei sunt câteva portrete remarcabile care comunică și altceva decât un simplu chip.

Chipul omului are toate datele necesare pentru a face o sculptură bună. Numai că eu mereu sunt furat de fotografia feței, nu de forma ei. Provocarea este să transformi viul în formă, sau cum spun maeștrii , din regnul natural în regnul sculpturii! Dar în portret mă confrunt cu chipurile mele, cu spaimele mele, cu starile mele. Și când te confrunți cu această realitate pe forma altui portret intri în ceva special, simți o energie .Vrei să o eliberezi din tine și să o imprimi acelui portret. Când simți interior și mental că poți face acest lucru, te înhami la acest proces de a construi pe armătura forma. Dar limitele tale fizice, cu care ai fost înzestrat la naștere, talentul, nu sunt suficiente să reușești acest lucru. Atunci apare în mine un conflict dintre putința interioară și neputința exterioara. Din acest conflict apare autodepășirea limitelor mele. Portretul mă provoacă cel mai mult în acest proces de autodepășire și de aceea a devenit în timp tema mea preferată.

Cât de important este pentru tine să transmiți un mesaj prin arta ta?

Foarte important. În general, fiecare lucrare trebuie să transmită sau să trimită către ceva, altfel e nefolositoare. Sculptura mea nu are o atitudine războinică, nu are o atitudine exagerată asupra unui subiect contemporan/politic/social/etnic. Mesajul lucrărilor mele nu violentează politic, cultural sau minoritar pe nimeni, decât atenționează asupra ”dispariției” unei ființe vii (așa cum este albina) sau comunică un anumit mesaj către privitor. Nu sunt reporter pe front sau activist, ci mai degrabă un mesager al educației .Mesajul care s-ar putea citi în arta mea ar putea fi educația publicului spre cultura bună, educația publicului pentru a proteja mediul și ființele vii, educația publicului în a cumpara lucrări și a susține arta.

În prezent ai o expoziție personală la Muzeul Județean Gorj ”Alexandru Ștefulescu” din Târgu Jiu. Care a fost contextul organizării acestei expoziții personale?

Nu a fost un context special, din partea mea. Stiu că Dorina Văduva-Cioplea își dorea să facă o expoziție cu mine, m-a contactat și m-a întrebat dacă nu doresc să fac o expoziție acolo.

Ce provocări ai întâmpinat în pregătirea expoziției?

La fiecare expoziție întâmpin surprize neașteptate! Ipsosul este materialul pe care l-am folosit cel mai mult în lucrările mele, din lipsa banilor pentru alte materiale care au devenit foarte scumpe. Forma din ipsos se degradează, se strică, deși le țin într-un semidepozit. Ca să poți reface lacunele/bucățile desprinse/armătura din lemn trebuie să te încarci cu răbdare și să începi o restaurare a lor. Mai ales lucrările mari. Apoi, în fiecare expoziție, îmi doresc să aduc lucrări noi, care să intre în rezonanță cu subiectul/tema expoziției. Mi-am dorit astfel să integrez și alte lucrări/compoziții/proiecte în afară de portrete. Am emoții de fiecare dată când montez lucrările mari! Să faci o expoziție cu lucrări monumnetale ai nevoie de oameni, transport, timp pentru montaj, cazare. Am reușit să trec prin toate acestea cu ajutorul oamenilor de la Muzeul Județean Gorj ”Alexandru Ștefulescu”, care m-au susținut cu toata aceasta logistică.
Un exemplu de provocare a fost în momentul când a trebuit să reduc o lucrare de 4m înălțime la 2m înălțime. A trebuit să fac câteva schimbări la structura și suportul din metal, al lucrării. Mi-a luat ceva timp. Am crezut ca nu voi reuși. Bine că a trecut.

Care au fost etapele procesului tău creativ, de la idee sau sursa de inspirație până la cea de-a treia serie de lucrări intitulată Head(s)#3?

Nu există etape de lucru ca la un exercițiu de matematică. Giacometti spunea că în procesul lui artistic de multe ori 1+1=3. Și așa este. Câteodată o etapă/schiță/studiu poate deveni o lucrare de sine stătătoare. Cel mai bun exemplu sunt Sclavii realizați de Michelangelo (asa ziși neterminați). Procesul meu creativ vine cursiv, liniștit. Pot începe de la un gând/vis/idee/concept sau direct să modelez/desenez ceva nu neapărat plecând cu o idee/ intenție fixă. Mai există posibilitatea de a lucra lucrarea fără etape intermediare.

Ideea originală poate fi inspirată cum am spus dintr-o trăire, un vis, un vers, o propoziție sau o imagine de pe stradă, dintr-un montaj video, o formă organică sau de alta natură. Aceasta se dezvoltă și ea odată cu structurarea și studierea formelor ca un fetus în pântece. Ideea devine vie în contextul în care formele devin și ele vii, se dezvoltă și au viața lor. Head(s)#3 devine astfel extinderea lui Head(s)#2 sau Head(s)#1. Nu forțez nimic, caut doar varietatea formelor care sunt infinite și le aplic în portret. De exemplu, viața mea de apicultor profesionist s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Am învățat o mulțime de lucruri interesante despre albine. Am văzut cum construiesc forme din ceară de o diversitate uriașă. Inevitabil, simțindu-mă inspirat de albine am intervenit și eu cu faguri pe diferite lucrări. Astfel, constatam că față de Head(s)#1, expoziția de față conține lucrări cu mulți faguri atașați pe volume, amplificând o stare/expresie/conceptul lucrării. O sursă inepuizabilă care a dezvoltat lucrările din Head(s)#3 este desenul. Este pentru prima oară când publicul poate vedea ”bucătăria mea” de cercetare, cu schițe, studii, crochiuri cu corpul uman sub forma nudurilor. Sunt o diversitate de desene în diferite tehnici pe care vizitatorul le poate privi și sigur nu se va plictisi. Această ”bucătărie” oferă etapele procesului meu creator.

Când ai știut că ai terminat noua serie de lucrări? Spune-ne mai multe despre întreaga experiență până când ai fost pe deplin mulțumit de rezultat.

Când termin o serie de lucrări mă simt ostenit. Atunci știu sigur că am terminat. O perioadă de câteva zile simt nevoia să lenevesc. Apoi reiau timpul dedicat cercetării și studiului imaginilor din albumele de artă. Mă hrănesc cu diversitatea formelor din istoria artei. Nu le copiez, cred că mai degrabă îmi încarc bateriile. Și mă refer aici la arta de liga întâi. Văd energia din creația lor și îmi vin idei noi.

Fără falsă modestie, nu sunt deloc mulțumit de rezultatele de până acum, din punct de vedere al limbajului sculpturii. Știu că pot mult mai mult. Mi s-a deschis în ultimul timp un cerc enorm de cercetare a formei și abia aștept să-l studiez. Până ajungi să ”vezi și simți” ce înseamnă a construi o formă, a structura un volum, a spațializa detaliile, a esențializa ansamblul se scuge un timp îndelungat. Când înveți că volumul este abstract și are viața proprie, și cum poți rămâne în acea starea specială pe care dorești să o imprimi ansamblului fără să o pierzi, asta durează, se realizaează parcurgând timp, format uneori din ani lungi de eșecuri și câștiguri personale mici. O lucrare bună nu se face în 3 zile și mă refer aici la sculptură, pentru că sunt sculptor. Recunosc că abia acum mi-ar plăcea să fiu macar la 30 de ani, cu toate cunoștiințele acumulate în toți acești ani. Când Brâncuși îi spunea Miliței Petrașcu s-o șlefuiască pe Pogany, aceasta o șlefuia urmărind o anumită mișcare de construcție și de structură, ”pe formă”. Actul respectiv era diferit față de abordarea și practica de a șlefui un lemn din care este construită o mobilă de bucătărie.Totul se învăța, inclusiv acest meșteșug-sculptura!

Putem considera artă orice face sau spune un artist? Ce anume transformă ceva în operă de artă?

Se poate spune că orice produce un artist este artă! Dar Artistul trebuie să fie și criticul absolut, cel care judecă la rece fiecare lucrare ce pleacă din atelier spre a fi expusă. Autocritica se învață ca și celelalte lucruri vorbite mai sus, cu timpul. Calitatea lucrării contează mult în decizia cumpărătorului și în ultimă instanță când este cumpărată, primește și valoare de operă de arta. Altfel, de ce o produci? A doua întrebare e faină. Cred că o operă de artă devine numai în momentul când dobândești acele calități/abilități de care am vorbit mai sus. Cum să devii un bun meșteșugar, un constructor desăvârșit, să știi sp finalizezi o lucrare fără să dai în kitch și în ultimă instanță să reușești să dai o calitate plastică lucrării. Nu vorbim acum de maeștri care au fost dotați de la început cu aceste calitați absolute atingând gradul perfecțiunii. Interesant este că avem tehnologii minunate, dar sculptorii contemporani nu se mai concentrează pe calitatea plastică a formei ci pe producție de obiecte care se aproprie mai mult de design.

Personala de la Muzeul Județean Gorj ”Alexandru Ștefulescu” din Târgu Jiu este curatoriată de Dorina Cioplea-Văduva. Cum a început această colaborare?

Colaborarea a început acum un an. Împreună am gândit expoziția pas cu pas. Am adăugat sau scos lucrări mari sau mici. Cunoscând spațiul de expunere foarte bine Dorina, a facut sugestii interesante referitor la locul de expunere al lucrarilor. Este o maestră în panotare.Un artist creativ, nu rigid. De altfel s-a văzut și în aranjamentul expozițiilor altor sculptori precum: Laurențiu Mogoșanu, Aurel Vlad sau Darie Dup. Panotarea s-a desfășurat chiar cu bucurie, alături de familia mea însoțită de muzică și voie bună.

De-a lungul timpului ai colaborat cu diferiți curatori români. Cum ai descrie relația artist-curator?

Și ei sunt artiști, unii dintre ei chiar foarte buni. Se joacă cu formele create de noi în spațiile puse la dispoziție. Se străduiesc să găsească un echilibru între ceea ce oferim noi artiștii prin lucrarile noastre și spațiu oferit și propus de ei. Cred că acum colaborarea curator-artist într-o sală de expoziție este necesară.

Există ceva ce ți-ar plăcea să experimentezi, dar încă nu a apărut contextul potrivit?

Da. Mi-ar plăcea să așez un roi de albine pe un copac, să mă închid alături de el într-o galerie din sticlă, și să trăiesc cu el o săptămână, zi și noapte! Aș contempla minut de minut lucruri minunate pe care numai un artist le poate observa în viața unei familii de albine. Nebun de legat, nu?

La ce proiecte mai lucrezi acum și ce planuri de viitor ai?

Expozițional anul acesta în septembrie și noiembrie voi avea expoziții la Alba Iulia. Pentru cel din septembrie lucrez la o compoziție provocatoare, iar în noiembrie un solo show. Deci foarte ocupat, haha!

Ca planuri de viitor, doresc să îmi îmbunătățesc stilul, să îl sensibilizez mai mult și să lucrez în materiale tradiționale lemn, piatra, bronz. Am o dorință mare de a construi și finisa formele și a nu le mai degrada ca până acum. Lumea de astăzi are nevoie de foarte multă frumusețe. Suntem prea mult înconjurați de revoluții, războaie, dezamăgirile vieții de zi cu zi. Proiectele mele de viitor se vor intersecta sper foarte mult, cu nevoile interioare ale oamenilor.