Alexandra Brînzac este o artistă multidisciplinară stabilită în Cluj-Napoca, a cărei practică explorează relația dintre identitate, materialitate, instinct și structurile de putere care modelează experiența umană. Formată inițial în zona de collectible design și ulterior absolventă a masteratului în Sculptură la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, artista își construiește lucrările printr-un proces intuitiv, compulsiv și organic, în care lutul, ceramica, piatra, metalul, sticla și alte materiale devin instrumente de cercetare și expresie.
Alexandra Brînzac ne vorbește despre traseul care a condus-o către practica artistică, despre rolul educației academice și căutarea unui limbaj personal, dar și despre relația profundă cu lutul și caracterul imprevizibil al procesului de lucru. Interviul atinge, de asemenea, provocările întâlnite ca artistă într-un mediu perceput încă predominant masculin, dinamica scenei artistice independente din Cluj și România, precum și experiența întâlnirii directe cu opera lui Constantin Brâncuși.

Îți amintești un moment anume, o întâmplare, care te-a ghidat către un parcurs artistic?

Alexandra Brînzac: Cred că am avut dintotdeauna o atracție naturală către zona creativă. Asta îmi este poate cel mai clar. Am avut o anumită dexteritate încă de mică, iar o amintire pe care mama o povestește mereu este din clasa I, când, la ora de lucru manual, învățam să coasem. Își amintește și acum vorbele învățătoarei: „Doamnă Brînzac, până își pun copiii ăștia ața în ac, Alexandra a cusut deja zece nasturi.” Îmi amintesc și că bunicul meu m-a învățat să desenez și că am început, de la o vârstă destul de fragedă, să desenez și să pictez în ulei, în jur de 7-8 ani. Acesta a fost primul meu contact cu zona artistică și cumva m-a inițiat în ea, însă ulterior am fugit de această direcție. Mi se părea că presupune prea multă disciplină și că nu îmi lasă suficient spațiu pentru creativitate la vremea respectivă.

Ești absolventă a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, licență și masterat. Am constatat în rândul artiștilor un fel de dezamăgire legată de sistemul de învățământ, de modul de predare, de lipsa unei pregătiri minime pentru parcursul artistic după finalizarea studiilor. În cazul tău, în ce măsură experiența academică ți-a influențat evoluția artistică și a contribuit la dezvoltarea unui limbaj personal?

A.B.: Pentru mine, experiența academică a fost, în general, una pozitivă, pentru că m-a ajutat exact în zona în care simțeam că îmi lipsește ceva: să îmi formulez un limbaj vizual și conceptual și să învăț cum să comunic prin intermediul acestuia. Cunoștiințele tehnice le aveam deja într-o mare măsură, mai ales datorită backgroundului meu în collectible design.

Cred însă că a contat foarte mult faptul că am urmat doar studiile de master la UAD și că am ajuns acolo într-un alt punct al vieții. Nu cred că aș fi fost pregătită pentru acest parcurs la 20 de ani. Mă bucur și că am venit dintr-un alt background, pentru că mi-a permis să mă concentrez mai mult pe zona conceptuală și pe experiment, fără să mă simt atât de condiționată de un anumit tip de formare sau de niște convenții deja stabilite. La acel moment, nevoile mele erau mai bine conturate și știam mai clar ce caut și în ce direcție vreau să mă dezvolt.

În același timp, după o pauză de aproape 10 ani de la sistemul de învățământ, am revenit cu anumite așteptări și am constatat, cu o ușoară dezamăgire, că multe dintre problemele pe care le știam încă persistă. Mă așteptam să găsesc mai multe schimbări și o abordare poate mai adaptată la realitatea actuală, dar nu am simțit că lucrurile s-au schimbat atât de mult pe cât speram.

Ce observ în continuare este o anumită rigiditate și o abordare ușor tradiționalistă, mai ales pentru cei care intră foarte devreme în acest sistem. Mi se pare că, la începutul unui astfel de parcurs, există și multă nesiguranță legată de ce înseamnă, de fapt, să fii artist, ce îți poate rezerva viitorul și ce oportunități vor exista după terminarea studiilor. Cred că aici ar fi nevoie de mai multă deschidere și de o pregătire mai realistă pentru ceea ce urmează după terminarea studiilor.

Cum ai defini practica ta artistică?

A.B.: Aș spune că practica mea artistică se construiește în jurul a două direcții principale. Prima este una reflexivă, apropiată de psihanaliză, prin care mă interesează trauma, frica, anxietățile și reprimările, dar și mecanismele subconștiente care ne influențează comportamentul. Încerc să înțeleg aceste stări într-o formă cât mai primară și instinctuală. De aici vine și interesul meu pentru dinamica pradă–prădător, pe care o folosesc ca un fel de filtru pentru a mă uita la lucruri precum instinctul de supraviețuire, relațiile de putere sau mecanismele de apărare. Mă interesează și faptul că, deși aceste mecanisme au o bază evolutivă, ele continuă să apară în felul în care reacționăm și ne raportăm unii la ceilalți în contexte sociale și culturale actuale.

A doua direcție are mai mult de-a face cu structurile sociale și culturale care influențează aceste mecanisme. Mă interesează formele de dominație și control, atât în relație cu individul, cât și în raportul omului cu mediul. De aici apar în practica mea teme precum presiunea socială, constrângerea și exploatarea, dar și felul în care un sistem construit în jurul producției și consumului ajunge să ne modeleze nevoile.

Ca estetică și mod de lucru, practica mea este ghidată de un proces compulsiv, instinctual și, totodată, organic. Lucrez mult prin acumulare, repetiție, patternuri și algoritmi foarte specifici, prin care reușesc să îmi construiesc un anumit limbaj vizual. Îmi place să lucrez prin suprapuneri și acumulări, iar formele apar de multe ori într-o tensiune între haos și control. Într-un fel, lucrările funcționează pentru mine ca niște spații în care pot să exteriorizez anumite lucruri care sunt mai greu de formulat altfel. Materialele și formele pe care le folosesc păstrează de multe ori ceva brut și arhaic.

Ce îți permite lutul să exprimi față de alte materiale cu care ai lucrat? Ce ai găsit în acest material care te-a făcut să îl transformi într-un element important al practicii tale?

A.B.: Lutul este pentru mine un material foarte special, pe care îl explorez în toate formele pe care mi le permite. Nu îl privesc doar ca pe un mijloc prin care realizez ceva, ca pe o unealtă sau ca pe o etapă de tranziție către o formă finală. Pentru mine, lutul este mai mult decât atât: îl percep ca pe un organism viu, care respiră și care poartă propria lui memorie.

Lutul este pământ și, prin această origine, este legat direct de ideea de viață și de procesele naturale. Din acest motiv, am un respect foarte mare pentru acest material, iar relația mea cu el a devenit treptat parte din practica mea și chiar un fel de ritual.

Cel mai des folosesc tehnica de construcție numită și „coil technique”, una dintre cele mai vechi metode cunoscute de prelucrare a lutului. Mă interesează tocmai caracterul ei arhaic, repetitiv și aproape corporal. În câteva dintre instalațiile mele aleg să folosesc lutul crud, tocmai pentru a păstra această idee a materialului într-o stare cât mai apropiată de cea inițială. Nu vreau ca lutul să fie perceput doar ca un obiect sau ca o etapă, ci ca parte din lucrare în sine.

Ce alte materiale ai mai explorat înainte de lut?

A.B.: Nu lucrez exclusiv în lut. Am explorat constant și alte materiale și continui să fac acest lucru, însă lutul ocupă un loc special în practica mea și a devenit unul dintre elementele recurente în lucrările mele.

Într-o perspectivă mai generală asupra alegerii materialelor și tehnicilor, aș spune că am o anumită afinitate pentru materiale pe care le percep ca fiind mai brute și naturale. Nu mă regăsesc foarte mult în materialele plastice și încerc, pe cât posibil, să le evit. Lucrez cel mai frecvent cu ceramică, piatră, metal, sticlă, ipsos și diverse elemente organice, alegerea lor fiind determinată de nevoile conceptuale și de direcția fiecărei lucrări.

Procesul de creație presupune și o anumită pierdere a controlului — uscarea, arderea și transformările materialului pot modifica rezultatul inițial. Cum te raportezi la această parte imprevizibilă a procesului?

A.B.: Ador această parte imprevizibilă a procesului. O văd ca pe un element de risc, dar și ca pe o provocare care mă obligă să mă adaptez și să găsesc soluții. Lucrez foarte instinctual și organic, așa că nu mă deranjează atunci când lutul îmi schimbă rezultatul inițial sau când apar greșeli și rezultate neașteptate. Din contră, de multe ori acestea sunt cele care mă duc către idei noi și declanșează un fel de „chain of events”, în care un experiment sau o reacție a materialului poate deschide o direcție complet nouă.

Cred că tocmai aceste deviații pot da lucrării o dimensiune mai personală și intimă, dar și o anumită profunzime. Nu urmăresc niciodată o reproducere exactă sau un rezultat complet prestabilit, ci îmi place materialul să aibă propriul lui parcurs și să mă surprindă.

Care este relația ta cu comunitatea artistică?

A.B.: Relația mea cu comunitatea artistică este încă una în formare. Vin dintr-un background diferit și, pentru mine, acest mediu a fost relativ nou, ceea ce mă face să îl privesc încă cu ochi curioși și intrigați.

Cred însă că tocmai caracterul său dinamic face parte din natura acestui domeniu și, cumva, simt că există un schimb reciproc: it feeds my needs, and I fit its needs. Pentru mine, este un schimb reciproc și productiv.

Nu îl percep ca pe un sistem fix, ci ca pe unul aflat într-o continuă schimbare, în care apar contexte, colaborări, direcții și perspective noi. Sunt obișnuită cu schimbarea și cu situațiile care presupun adaptare, iar cred că acest lucru mă ajută să mă raportez deschis la comunitatea artistică.

Cum ai defini ecosistemul artistic local?

A.B.: Pentru mine, ecosistemul artistic din România și, în particular, cel din Cluj, este unul dintre cele mai puțin structurate sisteme cu care am intrat în contact. Venind dintr-un mediu în care lucrurile sunt mai clar definite și mai previzibile, trecerea în lumea artei a fost și întâlnirea cu un teritoriu mult mai incert. Uneori îl percep ca pe un fel de nisip mișcător: structurile există, dar nu sunt întotdeauna stabile, iar pe lângă regulile oficiale există foarte multe reguli nescrise pe care trebuie să înveți să le înțelegi din mers.

În același timp, mi se pare că există o diferență destul de mare între energia scenei artistice și infrastructura care ar trebui să o susțină. Producția artistică este mult mai dinamică decât sistemul instituțional care o înconjoară. Instituțiile culturale, muzeele și organizațiile mi se par încă, în multe situații, prea tradiționale și poate nu suficient de deschise către formele contemporane de producție artistică. În Cluj, faptul că nu avem încă un muzeu de artă contemporană mi se pare un exemplu destul de clar al acestor goluri.

Tocmai de aceea mi se pare foarte importantă apariția inițiativelor independente și a spațiilor construite de artiști. În multe cazuri, acestea au apărut din necesitate, însă tocmai această nevoie le-a făcut mai flexibile, mai experimentale și mai conectate la ceea ce se întâmplă în scena artistică actuală. MATCA Artspace mi se pare un exemplu foarte bun, iar, în general, acest nou val de artist-run spaces mi se pare interesant prin felul în care își construiesc propriile programe și creează contexte pentru artiști și practici care nu își găsesc întotdeauna locul în structurile instituționale existente.

Paradoxul este că tocmai aceste inițiative care mi se par atât de vii funcționează adesea cu resurse limitate și într-o anumită precaritate. Cred că ar trebui să existe mai mult sprijin pentru ele și mi-ar plăcea ca instituțiile mai mari să privească mai atent ceea ce se întâmplă în aceste zone independente și, poate, să preia anumite flexibilități și deschideri.

Într-o notă mai pozitivă, sunt optimistă în ceea ce privește viitorul. Sunt foarte impresionată de generațiile noi de artiști și de energia pe care o aduc în scenă. Simt că există o schimbare, chiar dacă infrastructura nu s-a schimbat încă în același ritm. Pentru mine, tocmai această diferență dintre un sistem încă rigid și o generație din ce în ce mai dinamică face ecosistemul artistic românesc interesant în acest moment.

Cu ce provocări și prejudecăți te-ai confruntat ca artistă până acum?

A.B.: Ca să fiu sinceră, m-am confruntat cu prejudecăți și forme de subminare, atât în zona de collectible design, cât și în practica mea artistică. Mai ales în contextul lucrărilor pe care le realizez, am întâlnit atitudini misogine, sexism și forme de mansplaining și am avut de multe ori senzația că trebuie să îmi demonstrez constant competența.

Cele mai mari provocări au fost însă, desigur, de ordin tehnic. Paradoxal, tocmai această latură mă încântă. Îmi plac proiectele care mă obligă să învăț, să găsesc soluții pe care nu le-am mai folosit și să simt că mă autodepășesc. De fiecare dată când încep un proiect dificil, am impresia că, odată ce îl voi duce la capăt, voi simți că am ajuns la un nivel de satisfacție pe care nu îl voi mai putea depăși. Apoi apare următorul proiect, care este și mai complex și mai provocator, și o iau de la capăt. Într-un fel, acest proces a devenit un element constant.

Am început să activez în acest domeniu în jurul anului 2018 și, deși am acumulat între timp experiență și mi-am consolidat practica, încă percep mediul ca fiind predominant masculin, în special în zonele care presupun producție, tehnică și lucrul cu materiale grele. Cred că această realitate influențează și felul în care ești perceput ca artistă. De multe ori simți că trebuie să îți demonstrezi autoritatea și competență care, în timp ce pentru un bărbat, acestea sunt asumate din start. Pentru mine, însă, aceste experiențe au devenit mai degrabă un exercițiu de afirmare a propriei autonomii și competențe. Nu le privesc ca pe niște limitări acum, ci ca pe o parte a procesului prin care mi-am construit practica și prin care continui să îmi testez propriile limite.

În prezent, expui la Craiova în cadrul expoziției de grup „Dialoguri imaginare cu Brâncuși: Extinderea limitelor expresiei artistice”, un demers în contextul aniversării a 150 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși. Proiectul a inclus o serie de vizite de cercetare la Craiova și Târgu Jiu care ne-au oferit ocazia unei întâlniri directe cu unele dintre cele mai importante lucrări ale lui Brâncuși, de la Ansamblul Monumental Calea Eroilor până la „Sărutul” expus la Muzeul de Artă Craiova. A fost pentru tine prima întâlnire cu aceste lucrări? Cum ai trăit această experiență și ce ți-a transmis contactul direct cu opera lui Brâncuși, dincolo de ceea ce cunoșteai deja din imagini sau din istoria artei?

A.B.: Pentru mine, această experiență a fost în primul rând o ocazie de a-l înțelege pe Brâncuși dincolo de operele pe care le cunoșteam deja din imagini și studii. Nu ajunsesem până acum în această zonă a țării și nu avusesem contact direct cu locurile care au avut un rol important în formarea lui ca om și artist.

Cel mai mult m-a impresionat legătura dintre operă și contextul în care s-a format. Vizitând Craiova și Târgu Jiu, am început să observ în arhitectura locală și în simplitatea formelor elemente pe care le regăsesc și în limbajul sculptural al lui Brâncuși. Experiența mi-a schimbat perspectiva asupra operei sale, pe care am putut să o privesc și prin prisma contextului cultural și vizual din care provine.

În același timp, am fost puțin dezamăgită de felul în care aceste opere și spațiile în care sunt amplasate sunt puse în valoare și promovate din punct de vedere cultural și turistic. Cred că există un potențial mult mai mare pentru a crea un context care să le evidențieze și să le permită vizitatorilor să le înțeleagă mai profund importanța.

Există o imagine, o formă, un detaliu sau o senzație din această întâlnire care a rămas cu tine după vizită? Simți că experiența directă cu opera lui Brâncuși a influențat, într-un fel, modul în care îți privești acum propria practică sau lucrările prezentate în acest proiect?

A.B.: Nu cred că a rămas cu mine o singură imagine sau un anumit detaliu, ci mai degrabă o observație: cât de multă forță poate avea o formă foarte simplă atunci când este susținută de materialitate, proporție și spațiu. Mi-a plăcut să văd cum Brâncuși reușește să reducă formele fără ca ele să își piardă prezența sau capacitatea de a transmite ceva. Nu aș spune că această experiență mi-a schimbat în vreun fel practica sau că a avut o influență directă asupra lucrărilor mele. Mai degrabă, întâlnirea cu opera lui a funcționat ca o confirmare a unui interes pe care îl am deja pentru formele simple, organice și pentru capacitatea materialului de a transmite prin el însuși. A fost interesant să observ, la o scară mai impunătoare, cât de departe poate fi dusă această reducere a formei și cât de puternică poate deveni. 

Dacă ar fi să extragi un singur mesaj pe care ți l-a transmis această întâlnire cu opera lui Brâncuși, care ar fi acela?

A.B.: Dacă ar fi să extrag un singur mesaj, ar fi acela că simplitatea nu înseamnă neapărat lipsă de complexitate. O formă aparent simplă, atunci când este bine susținută și are o relație puternică cu materialul și spațiul, poate avea un impact si o prezență extrem de puternică.

Spune-mi, te rog, ce planuri de viitor ai?

A.B.: Pe viitor, plănuiesc să dezvolt mai mult direcția instalației și să lucrez la o scară mai mare, explorând instalații de dimensiuni ample care să intre în relație directă cu arhitectura. Intenționez să continui să lucrez cu lut crud și ceramică, pe care vreau să le dezvolt într-un limbaj cât mai sculptural și să le desprind de zona predominant decorativă în care sunt adesea plasate.

În acest registru se înscrie un viitor proiect construit în jurul ideii de „inverted land art”, care va fi realizat sub forma unui performance. De ceva timp mă interesează tot mai mult relația dintre natură și mediul construit și felul în care ajungem să ne raportăm la spațiile pe care le construim. Voi lucra cu lut crud, un material instabil și aflat într-o continuă transformare. Mă interesează tocmai această stare a lui și felul în care poate modifica percepția unui spațiu care, în mod normal, este asociat cu control și stabilitate.

Proiectul atinge și teme care mă preocupă de ceva timp, precum antropocentrismul, dominația omului asupra mediului și dezvoltarea urbană agresivă. Mă interesează în special ideea de siguranță pe care o asociem cu spațiul construit și felul în care aceeași arhitectură poate funcționa atât ca protecție, cât și ca o formă de constrângere. În același timp, chestionez percepția reductivă asupra pământului ca simplă resursă exploatabilă și tranzacționabilă. 

Un alt proiect la care lucrez în paralel este o sculptură din ceramică destinată expunerii într-un spațiu public timp de un an. Proiectul presupune o serie de provocări, atât din punct de vedere tehnic, cât și în ceea ce privește transportul, instalarea și manipularea lucrării. Ceramica nu este asociată în mod obișnuit cu sculptura publică, iar tocmai această fragilitate mi se pare importantă pentru conceptul lucrării. Deocamdată prefer să nu dezvălui prea multe detalii.