Andreea Grigoraș este o artistă vizuală care lucrează în zona sculpturii și instalației, explorând relațiile dintre corp, privire și construcția culturală a feminității. Absolventă a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, artista dezvoltă un demers centrat pe tensiunile dintre vulnerabilitate și autoritate, investigând teme precum rușinea, sexualitatea și normele sociale care modelează identitatea. Prin lucrări cu o estetică aparent fragilă, dar conceptual incisive, Andreea Grigoraș creează situații care provoacă privitorul la reflecție, deschizând un spațiu critic în care simbolurile puterii sunt recontextualizate și puse sub semnul întrebării.

Care a fost momentul în care ai simțit că vrei să fii artistă?

Andreea Grigoraș: Nu pot identifica un moment singular în care am decis că vreau să devin artistă. Alegerea s-a construit treptat, printr-o serie de experiențe și intuiții care, privite retrospectiv, au conturat această direcție.

Mereu am avut înclinații artistice. Încă din copilărie, desenul și coloratul au fost pentru mine forme firești de exprimare. Mama îmi povestește adesea cât de mult coloram la grădiniță, era nevoită să-mi cumpere cărți de colorat aproape săptămânal.

În adolescență, acest interes a rămas în plan secund. Am urmat un liceu cu profil real, mate-info, și, deși mă descurcam bine la școală, disciplinele exacte mă făceau să simt că nu acestea sunt spațiile în care mă pot regăsi cu adevărat. În schimb, orele de limba și literatura română sau cele de limba engleză erau momente în care simțeam o apropiere mai mare de modul meu de a gândi, pentru că implicau interpretare, sensibilitate și imaginație. În interiorul meu exista totuși nevoia unui limbaj mai direct, mai intuitiv.

Această nevoie m-a condus, în clasa a IX-a, către atelierul de modelaj de la Clubul Copiilor din Toplița. Până atunci nu lucrasem cu lut, iar întâlnirea cu acest material a fost o experiență revelatoare. Contactul direct cu materialul și posibilitatea de a construi forma cu mâinile mi-au oferit un tip de libertate pe care nu îl mai simțisem în alte contexte. Atelierul a devenit rapid un loc în care reveneam constant, de câteva ori pe săptămână, din plăcerea de a lucra și de a experimenta.

Un rol important în această etapă l-a avut domnul profesor Moga Attila, care m-a inițiat în bazele modelajului. El a fost primul care a formulat clar faptul că vede potențial în ceea ce făceam. În acel moment nu aveam foarte multă încredere în mine și nu eram sigură că arta ar putea deveni un parcurs real. Această validare timpurie a fost decisivă pentru că a transformat o simplă înclinație personală într-o posibilitate concretă.

Începând de atunci, ideea de a urma o facultate de arte a devenit tot mai clară. Am început să mă pregătesc pentru admitere, să lucrez constant la mapă și să îmi imaginez cum ar putea arăta un parcurs artistic.

Ai absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, licență și masterat. În ce măsură experiența academică ți-a influențat evoluția artistică și dezvoltarea unui limbaj propriu?

A.G: Experiența mea la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca a fost esențială pentru maturizarea practicii mele artistice. Facultatea nu a funcționat pentru mine ca un cadru care să impună o direcție, ci ca un spațiu în care am fost nevoită să îmi asum alegerile, să le clarific și să le susțin.

Mediul academic m-a pus în situația de a analiza critic ceea ce fac: de ce lucrez într-un anumit fel, ce semnificații poartă formele mele și cum se poziționează ele într-un context artistic și cultural mai larg. Acest proces nu a fost întotdeauna confortabil, dar a fost decisiv pentru transformarea sensibilității într-un demers coerent.

De-a lungul anilor am avut de învățat de la profesori, colegi, tehnicieni (Teofil Gecan si Dorin Man, fără ajutorul lor multe lucrări nu ar fi văzut lumina zilei), iar atelierul a devenit un spațiu constant de dialog și confruntare. Un rol deosebit de important l-a avut Vlad Berte, coordonatorul meu atât la licență, cât și la disertație. Dincolo de îndrumare, ceea ce a contat cel mai mult a fost faptul că a înțeles direcția lucrărilor mele chiar și în momentele în care eu nu reușeam încă să o articulez clar. Această formă de susținere mi-a oferit încrederea necesară pentru a-mi dezvolta un limbaj personal fără a-l forța sau simplifica.

Facultatea m-a ajutat să înțeleg că practica artistică nu este doar expresie, ci și poziționare. Limbajul meu s-a construit în tensiunea dintre vulnerabilitate și rigoare, dintre experiența personală și conștientizarea contextului în care aceasta se înscrie. Privind retrospectiv, pot spune că experiența academică a fost importantă nu pentru certitudinile pe care mi le-a oferit, ci pentru capacitatea de a lucra cu îndoiala și de a o transforma într-un instrument de clarificare artistică.

Povestește-mi, te rog, despre practica ta artistică. Ce primează în lucrările tale și ce subiecte sunt relevante pentru tine astăzi?

A.G.: Practica mea artistică explorează relația dintre corp, privire și construcția culturală a feminității. Lucrez în principal cu sculptură și instalație, iar ceea ce mă interesează este modul în care vulnerabilitatea și autoritatea coexistă și se influențează reciproc.

Pornesc adesea din experiențe personale, dar demersul meu depășește zona autobiografică. Mă preocupă felul în care rușinea, sexualitatea și nevoia de protecție sunt modelate prin norme sociale și așteptări colective. Corpul devine astfel un spațiu de negociere, un loc în care se întâlnesc identitatea intimă și presiunea exterioară.

Din punct de vedere formal, folosesc frecvent materiale și registre asociate cu delicatețea sau fragilitatea. Această alegere este una strategică: creează un contrast între aparență și încărcătura conceptuală a lucrării. Îmi propun să construiesc situații în care privitorul este atras vizual, dar apoi pus în fața unei tensiuni care îl obligă să reflecteze.

Un aspect important al practicii mele este recontextualizarea simbolurilor asociate puterii. Prin plasarea lor în contexte intime sau vulnerabile, le destabilizez și le transform în obiecte de analiză. Nu urmăresc șocul, ci o formă de luciditate critică.

Astăzi sunt interesată de felul în care fragilitatea poate deveni o poziție asumată și de modul în care arta poate crea spații în care mecanismele de construcție a identității devin vizibile. Ceea ce primează în lucrările mele este această investigare atentă a tensiunilor dintre corp, putere și privire.

Cât de important este pentru tine să transmiți un mesaj prin arta ta?

A.G.: Pentru mine, arta nu funcționează ca un vehicul pentru mesaje directe sau concluzii închise. Nu pornesc de la ideea că trebuie să transmit ceva anume, formulat clar și univoc. Mai degrabă, mă interesează să creez o situație în care anumite tensiuni devin vizibile și pot fi resimțite.

Cred că lucrările care „spun” prea clar ce au de spus riscă să închidă dialogul. Eu îmi doresc opusul: să deschid un spațiu de reflecție. Dacă există un mesaj, el nu este impus, ci se construiește în relația dintre lucrare și privitor. Fiecare aduce propriile experiențe, propriile sensibilități și propriile limite în acel dialog.

În același timp, nu cred într-o artă neutră. Faptul că aleg să lucrez cu teme precum vulnerabilitatea, rușinea sau raportul dintre corp și privire este deja o formă de poziționare. Nu simt nevoia să formulez un slogan, dar îmi asum direcția în care merg.

Pentru mine, arta este mai puțin despre transmiterea unui mesaj și mai mult despre formularea unei întrebări. Iar dacă lucrarea reușește să creeze o fisură, o ezitare sau o reflecție sinceră, atunci simt că și-a atins scopul.

Lucrarea „Când cresc mare” te-a adus în atenția specialiştilor în domeniu, dar și a publicului iubitor de artă. În această lucrare recontextualizezi simbolul falic într-o manieră ludică, dar critică. Care este povestea acestei lucrări și cum a fost primită de public, dar de cei apropiați, de părinți?

A.G.: Lucrarea „Când cresc mare” a apărut dintr-o reflecție asupra ideii de creștere și asupra momentului în care copilăria începe să se confrunte cu regulile și structurile lumii adulte. Întrebarea din titlu pare una simplă, aproape naivă, dar ea ascunde o tensiune: ce înseamnă, de fapt, să devii „mare”? În ce moment capătă cineva legitimitate, autoritate sau libertatea de a-și ocupa locul în lume? M-a interesat această trecere dintre inocență și conștientizare, dintre joc și responsabilitate.

Instalația este construită ca un spațiu care amintește de un loc de joacă, dar unul ușor neliniștitor, în care simbolurile familiare își schimbă sensul. În centrul lui apare simbolul falic, un semn care a fost, de-a lungul timpului, asociat cu ideea de putere și dominanță. În lucrare, el este scos din postura sa solemnă și adus într-un registru ludic. Această schimbare de context îl face să pară în același timp recognoscibil și fragil. Mișcarea de balans introduce o imagine simplă, dar sugestivă: puterea nu este fixă, ci se mișcă, se negociază, se pierde și se recâștigă.

În spatele acestui spațiu de joc se află și figura unei fetițe care privește lumea adulților cu o curiozitate critică. Copilăria devine aici un punct de observație din care regulile pot fi văzute altfel. Mă interesează această privire care poate pune întrebări incomode și care nu acceptă automat structurile pe care adulții le consideră firești. În acest sens, lucrarea vorbește și despre felul în care fetele cresc într-un context încărcat de norme și tabuuri legate de corp, rușine sau sexualitate.

Reacțiile publicului au fost foarte diferite. Unii au intrat imediat în atmosfera ludică a lucrării și au perceput ironia din spatele ei, în timp ce alții au fost surprinși sau chiar incomodați de prezența simbolului falic. Îmi place să observ reacțiile publicului de la o oarecare distanță, pentru a vedea reacția sinceră, fără să fie influențați de prezența artistului. De exemplu, la expoziția absolvenților, am observat un domn care a lovit lucrarea cu piciorul. În cealaltă extremă, erau persoane de toate vârstele care se dădeau pe balansoar și își făceau poze. Pentru mine, această ambivalență este importantă, pentru că ea arată cât de puternic rămâne acest simbol în imaginarul nostru colectiv.

În plan familial, reacțiile au fost la început mai rezervate. Deși nu era prima dată când foloseam simbolul falic în lucrările mele, mama mi-a spus inițial că i se pare rușinos și că nu înțelege de ce aleg să lucrez cu astfel de imagini. În timp însă, prin discuții, a început să vadă lucrarea dincolo de această reacție instinctivă și să înțeleagă că nu este vorba despre vulgaritate, ci despre o reflecție asupra felului în care funcționează simbolurile puterii.

Pentru mine, faptul că lucrarea a generat atât interes din partea publicului, cât și conversații și colaborări este semnificativ. Înseamnă că ea deschide un spațiu de reflecție în care simbolurile pe care le considerăm stabile pot fi privite dintr-o perspectivă diferită. Iar tocmai această zonă dintre joc, vulnerabilitate și critică este locul în care îmi place să lucrez.

În prezent, care este cea mai mare provocare a ta ca artistă?

A.G.: În prezent, una dintre cele mai mari provocări pentru mine este partea financiară. Ca mulți artiști aflați la început de drum, am fost nevoită să am mereu un job full-time pentru a mă putea întreține, iar asta creează uneori o tensiune reală între muncă și practica artistică. Este destul de dificil să găsești un echilibru între programul de lucru, timpul petrecut în atelier și energia necesară pentru a dezvolta proiecte noi.

Practica artistică implică și resurse: materiale, spațiu de lucru, producția lucrărilor. Toate acestea necesită investiții constante, iar atunci când timpul și resursele sunt limitate, procesul devine mai lent decât ți-ai dori. Uneori simt că este un fel de cerc vicios: lucrezi pentru a te putea susține, dar asta îți reduce timpul pe care îl poți dedica artei.

Cu toate acestea, încerc să privesc această situație și ca pe o formă de disciplină. Faptul că trebuie să jonglez între muncă și artă mă obligă să fiu foarte atentă la timpul pe care îl am și la proiectele pe care aleg să le dezvolt. Desigur, mă gândesc uneori că aș fi putut avansa mai repede dacă aș fi avut mai mult timp dedicat exclusiv practicii artistice, dar în același timp experiența aceasta îmi întărește dorința de a continua și de a construi, treptat, un parcurs artistic stabil.

Ce așteptări ai de la scena de artă? Care crezi că este responsabilitatea instituțiilor culturale, incluzând aici și galeriile de artă și colecționarii, față de noua generație de artiști?

A.G.: Cred că scena de artă are responsabilitatea de a crea un mediu în care artiștii tineri pot exista și se pot dezvolta fără presiunea constantă de a demonstra imediat succes sau relevanță. La început de drum, artiștii au nevoie nu doar de vizibilitate, ci și de timp și de încredere pentru a-și construi un limbaj propriu. Din acest punct de vedere, instituțiile culturale și galeriile au un rol esențial în a crea contexte în care practicile artistice aflate în formare pot fi susținute și înțelese.

Mi se pare important ca aceste instituții să nu funcționeze doar ca spații de expunere, ci și ca spații de dialog și sprijin critic. Curatorii, galeriile și instituțiile pot contribui mult la dezvoltarea artiștilor tineri prin programe de rezidență, mentorat sau proiecte care oferă timp pentru cercetare și experiment. Pentru mulți artiști aflați la început, posibilitatea de a lucra într-un astfel de cadru poate face o diferență reală.

În același timp, cred că scena de artă ar trebui să fie mai atentă la realitatea materială a practicii artistice. Mulți artiști tineri sunt nevoiți să jongleze între muncă și artă pentru a se putea susține financiar, iar acest lucru influențează direct timpul și resursele pe care le pot dedica lucrărilor lor. Din acest motiv, granturile, onorariile, producțiile susținute instituțional sau achizițiile din partea colecționarilor pot avea un impact foarte concret.

În ceea ce privește colecționarii, rolul lor este important nu doar prin achiziții, ci și prin faptul că pot susține parcursuri artistice aflate în dezvoltare. Atunci când colecționarii aleg să investească în artiști tineri, contribuie la consolidarea unei scene artistice mai vii și mai dinamice.

În general, cred că responsabilitatea scenei de artă este să rămână deschisă și atentă la vocile noi. O scenă artistică sănătoasă este una în care există spațiu pentru experiment, pentru practici diferite și pentru artiști care încă își caută direcția. Tocmai această diversitate face ca scena să rămână relevantă și în continuă transformare.

Ce ai schimba în ecosistemul artistic local pentru a-l face mai sustenabil și, poate, mai deschis?

A.G.: Cred că una dintre schimbările importante ar fi să existe mai multă transparență și acces în interiorul ecosistemului artistic. Pentru cineva aflat la început de drum, scena de artă poate părea uneori destul de opacă: nu este întotdeauna clar cum apar anumite oportunități, cum funcționează colaborările sau cum ajung lucrările să circule între instituții, galerii și colecționari. Un mediu mai deschis, în care aceste mecanisme sunt mai vizibile și mai accesibile, ar putea face scena artistică mai incluzivă.

În același timp, cred că ar fi importantă o cultură mai puternică a colaborării. De multe ori artiștii lucrează destul de izolat, iar conexiunile dintre artiști, curatori, instituții și alte domenii creative ar putea fi mult mai active. Proiectele colective, colaborările interdisciplinare sau inițiativele conduse de artiști pot genera contexte foarte fertile și pot aduce energie nouă într-o scenă artistică.

Un alt lucru pe care mi l-aș dori ar fi mai multă curiozitate față de procesele artistice, nu doar față de rezultatul final. De multe ori publicul vede doar expoziția sau lucrarea finală, dar procesul din spate rămâne invizibil. Dacă scena de artă ar crea mai multe contexte în care acest proces să fie împărtășit, prin ateliere deschise, discuții, întâlniri cu artiști,  cred că relația dintre public și artă ar deveni mai apropiată.

În final, un ecosistem artistic sustenabil nu ține doar de resurse sau infrastructură, ci și de felul în care oamenii din interiorul lui aleg să colaboreze, să împărtășească și să rămână deschiși unii față de alții.

Cu cine ți-ai dori să colaborezi?

A.G.: Mi-ar plăcea să am ocazia să colaborez cu galerii, curatori sau instituții din afara țării, mai ales pentru a vedea cum este receptată practica mea artistică într-un alt context cultural. Uneori, atunci când lucrările sunt scoase din mediul în care au fost create, ele capătă sensuri noi sau sunt citite din perspective diferite, iar acest lucru mi se pare foarte valoros pentru dezvoltarea unui artist.

Trebuie să recunosc că, în mai multe situații, am simțit că nu am găsit întotdeauna deschiderea necesară aici pentru anumite direcții sau teme pe care le explorez. Din acest motiv, ideea de a lucra într-un context internațional mă atrage, pentru că ar putea oferi un cadru mai larg de dialog și o altă perspectivă asupra lucrărilor mele.

M-ar interesa în special colaborările care apar prin rezidențe artistice sau proiecte curatoriale în care există un interes real pentru procesul artistic și pentru cercetare. Cred că astfel de contexte pot fi foarte importante pentru un artist, pentru că oferă nu doar vizibilitate, ci și oportunitatea de a intra în contact cu alte practici, alte idei și alte moduri de a privi arta.

Cum vezi viitorul?

A.G.: Încerc să privesc viitorul mai degrabă ca pe o continuare firească a cercetării pe care am început-o deja, decât ca pe un plan foarte rigid. Recent am fost ocupată cu pregătirea unei expoziții de grup, “Brain Bloom”, la /SAC Malmaison.

În această perioadă încerc să rămân activă și în zona oportunităților profesionale. Este un moment cu multe open call-uri, așa că îmi rezerv o parte din timp pentru a aplica la cât mai multe dintre ele. Consider că aceste contexte sunt importante nu doar pentru vizibilitate, ci și pentru a testa lucrările în medii diferite și pentru a intra în contact cu noi spații și colaboratori.

Pe termen mai lung, mi-ar plăcea să dezvolt proiecte mai ample, în special instalații care pot transforma spațiul și pot crea o experiență mai complexă pentru privitor. Mă atrage ideea de a lucra la scară mai mare. Mi-ar plăcea, de exemplu, să realizez la un moment dat un monument. Totodată, mi-ar plăcea să am o expoziție personală.