Practica artistică a lui Filip Caranica investighează sunetul ca fenomen estetic, dar mai ales ca mediu social, politic și afectiv. În lucrările sale, sunetul devine o forță invizibilă care mediază relația dintre corpuri, spații și istorii personale, producând forme de rezonanță ce depășesc limitele percepției vizuale. Caranica tratează materialul sonor nu ca pe o simplă componentă formală, ci ca pe un instrument critic de interogare a realității — un mod de a face audibile tensiunile dintre identitate, memorie și traumă.

În dialogul de față, artistul vorbește despre procesul său de lucru intuitiv, despre modul în care biografia sa de migrant influențează temele abordate și despre felul în care sunetul poate deveni un spațiu de reflecție asupra interacțiunilor sociale și afective. Participarea sa la expoziția „Breaking The Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken!” marchează o întoarcere simbolică în București, orașul natal, într-un moment de reconectare biografică și explorare a temei sănătății mintale.
Prin intermediul acestei conversații, se conturează portretul unui artist care înțelege sunetul ca formă de responsabilitate — un gest estetic ce provoacă gândirea critică și deschide posibilitatea unei reconcilieri între memorie, corp și spațiu.

Ada Muntean: Lucrările tale tratează sunetul nu doar ca fenomen estetic, ci și ca mediu social și politic. Cum ai ajuns la această abordare și cum îți structurezi procesul creativ atunci când lucrezi cu sunetul?

Filip Caranica: Cred că un factor important care m-a influențat să dezvolt o gândire critică asupra sunetului îl reprezintă compozitori precum Stockhausen sau John Cage. După al Doilea Război Mondial, ei au încercat să rupă legătura cu tradiția muzicii clasice. Din experiența că muzica clasică putea fi folosită foarte eficient ca instrument de propagandă totalitară, a apărut un sentiment de disconfort. Acest lucru i-a determinat pe compozitori să reflecteze asupra naturii sugestive a sunetului și să își vadă practica artistică mai mult ca pe o formă de responsabilitate socială. Atât materialul meu vizual, cât și cel sonor sunt alese din perspectiva întrebării privind semnificația lor în raport cu generarea și rezonanța sunetului. La aceasta se adaugă mereu și întrebarea despre legătura noastră emoțională cu materialul. (Am o colecție în continuă creștere de materiale sonore și vizuale pe care le consider interesante. De îndată ce găsesc combinații care mă captivează, lucrez cu ele, adesea pentru perioade lungi de timp, într-un mod destul de intuitiv.

A.M.: Ai menționat că vezi sunetul ca o interacțiune invizibilă între corpuri. Cum se traduce această idee în experiența pe care o creezi pentru public?

F.C.: Da, așa este. În opinia mea, sunetul sau zgomotul este un fel de telecomandă. De exemplu, când în cartier se trântește o ușă și ferestrele mele încep să vibreze, sau când o muzică înregistrată demult de oameni aflați departe este redată din nou și ajunge să influențeze cursul unei conversații care are loc acum, într-un bar din apropierea mea.
Îmi place să lucrez cu diverse forme de conexiuni între imagine și sunet. Sincronizări exacte, greșite sau libere între mișcările unor corpuri care nu se ating. Legături între aceste mișcări și sunet. Legături între ciocniri și lumină, între întuneric și zgomotul de fundal etc. În mediile bazate pe timp, este minunat de simplu să sugerezi existența unor influențe invizibile, externe, doar prin diferite forme de simultaneitate între nivelurile media. Astfel, devine posibil să reflectăm asupra modului în care funcționează și se motivează, de exemplu, interacțiunile noastre sociale.

A.M.: În lucrările tale atingi teme precum identitatea națională și migrația. Cum îți informează propria biografie artistică și personală modul în care abordezi aceste subiecte?

F.C.: Ca și în cazul multor alte familii care au trebuit să treacă prin frământările politice și economice ale secolului XX, moștenirea familiei mele poartă și ea urmele unei traumă. Se știe că trauma poate deveni un obstacol atunci când încerci să-ți dezvolți propria identitate. În loc să te concentrezi pe posibilitățile de a crea, ajungi mai degrabă să fii ocupat cu măsuri de precauție. În Germania, unde trăiesc de când eram copil, nu ești neapărat încurajat să integrezi realitatea ta de migrant în formarea propriei identități. Cu cât am început să mă gândesc mai mult la aceste lucruri – trauma și migrația –, cu atât m-a interesat mai mult tema identității. Acum îmi dau seama că încă de la lucrările mele timpurii, acestea au explorat aceste subiecte — fie prin lucrări precum cea sonoră G.H.O.S.T. (2014), care investighează imitarea unor coduri culturale, fie prin lucrările începând cu 2018, în care sunetul este prezentat ca o forță invizibilă ce influențează starea corpurilor.

A.M.: Ai lucrat în proiecte colective și expoziții de grup. Ce îți oferă colaborarea artistică pe care nu o poți obține în practica solo?

F.C.: Cred că îmi oferă ocazia să fiu adesea amintit, în timpul procesului meu de lucru, că sunt o ființă fizică și socială reală și că valoarea artei mele nu se reflectă niciodată doar în lucrările în sine, ci și în contextul lor temporal, spațial și social. Adesea, acest context aduce cu sine o serie de surprize și îmi lărgește spectrul criteriilor după care judec.

A.M.: Cum influențează spațiul concret (galerie, performance site, spațiu public) concepția unei lucrări de sunet sau instalație?

F.C.: Lucrez foarte mult legat de loc. Până acum am folosit adesea spațiul pentru a crea un fel de camuflaj pentru lucrările mele. De exemplu, pentru expoziția lucrării mele video „Scherzo For No Hands“, am scanat cu o cameră 360° spațiul expozițional care era fundalul animației 3D, ca să pot reda conținutul video în exact aceeași lumină ca și cea a locului de expunere. De asemenea, am lucrat cu scanări 3D din jurul spațiului. Astfel, consider că lucrarea în ansamblu avea un efect destul de sugestiv. Acum îmi pot imagina bine și o strategie opusă. Lucrări care se opun foarte mult adaptării. Cred că ar fi o modalitate interesantă de a reflecta tema identității. Poate un motto bun pentru următoarea mea lucrare.

A.M.: Care sunt întrebările artistice care te obsedează acum și pe care vrei să le explorezi în proiectele viitoare?

F.C.: Momentan lucrez la o nouă serie de de lucrări, care să includă performance-uri sonore în instalațiile mele. Acolo intenționez să folosesc vocea mea, să colaborez cu performeri invitați și să creez un spectacol al suprasolicitării senzoriale. Prin aceasta, doresc să abordez tema identității suprasaturate de stimuli.

A.M.: Ce te-a atras la conceptul expoziției „Breaking The Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken!” și cum ai simțit că poți integra un proiect personal în acest context?

F.C.: Participarea la expoziția „Breaking The Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken” a reprezentat pentru mine prima ocazie de a expune în orașul meu natal, București — un București care s-a transformat profund de la nașterea mea, în timpul dictaturii lui Ceaușescu, până astăzi. Este un oraș în care sper ca oamenii să înceteze să mai stigmatizeze tema sănătății mintale și să o privească, în schimb, ca pe un aspect legitim și mereu prezent al vieții. Un București în care oamenii încep să abordeze problemele respective, cum ar fi depresia, și să ofere generațiilor viitoare o bază sănătoasă.
După ce tatăl meu a decedat în 2023 la București, am trecut printr-o perioadă de doliu și reflecție biografică. Atunci am realizat cât de bine îmi face să mă uit și mai mult la legătura dintre munca mea și biografia mea. Mi s-a părut o coincidență să fiu invitat în această perioadă la o expoziție în București care avea în centru o temă atât de importantă precum sănătatea mintală. Participarea mea la expoziție a fost pentru mine o oportunitate personală de a regândi relația mea cu orașul București. Deși pentru mine acest oraș a fost până acum mai mult asociat cu sentimentul de a fi condiționat de factori externi, acum  am putut să-l experimentez ca pe un oraș în care pot sa fiu activ și la care deja am putut contribui puțin. Am reușit, într-un fel, să readuc orașul tatălui meu decedat în orașul meu natal drag.

A.M.: Care au fost provocările concrete în realizarea lucrării tale pentru „Breaking The Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken!” — în termeni tehnici, conceptuali sau practici — și ce ai învățat din ele?

F.C.: Deoarece în timpul fazei de producție nu am fost în București până cu o zi înainte de deschidere, nu am putut să planific la fel de precis ca de obicei, având în vedere că îmi place să lucrez legat de loc. A expune într-un spațiu puternic definit funcțional, cum este un mall, implică mulți factori care pot duce la schimbări de planuri. A fost și cazul de față, iar cu câteva săptămâni înainte de deschidere a trebuit să schimbăm locul instalației mele în interiorul mall-ului. Am privit asta ca pe un exercițiu de a învăța să improvizez și, în final, totul a mers destul de bine.

A.M.: Cum consideri că arta vizuală poate contribui la deschiderea discursului social despre emoții pe care le păstrăm tăinuite  — în comunități, relații, contexte culturale?

F.C.: Sper că poate face asta. Cred că lucrări bune care sunt expuse în locuri accesibile unui public larg pot face acest lucru. Ar trebui să fie lucrări deschise pentru toată lumea și să nu îi facă pe vizitatori să simtă că sunt în fața a ceva elitist la care nu pot participa. Lucrările ar trebui să fie deschise să abordeze problemele existente și să încurajeze oamenii să facă asta și singuri, într-un fel sau altul. În general, cred că arta, indiferent dacă se concentrează pe tema sănătății mintale sau nu, poate deschide un spațiu de reflecție în care nu este vorba imediat despre judecată sau funcție. A crea un astfel de spațiu de experiență este în sine o declarație pentru întărirea sănătății mintale.

Interviul este realizat în cadrul proiectului cultural „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele acestuia pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.