Într-un peisaj artistic contemporan dominat adesea de spectaculos și de vizualul imediat, practica Maiei Ștefana Oprea se distinge printr-o consecvență meditativă și o preocupare constantă pentru profunzime. Arta ei refuză superficialul și propune, în schimb, o explorare lucidă a raportului dintre corp, natură și memorie. Pictura, desenul și instalația devin pentru artistă instrumente de cunoaștere, nu simple mijloace de expresie — forme prin care încearcă să înțeleagă și să restituie o lume interioară traversată de fragilitate, timp și reconectare.
Demersul ei artistic susține ideea că arta contemporană nu trebuie doar privită, ci trăită ca experiență cognitivă și afectivă. Prin lucrările sale, Maia Ștefana Oprea reia o discuție esențială despre rolul artistului ca observator critic, dar și ca martor al unei lumi în transformare. Tocmai de aceea, interviul de față își propune să investigheze nu doar universul vizual al artistei, ci și poziția ei față de noțiuni precum materialitate, timp și vulnerabilitate — teme care traversează întreaga ei creație.

Ada Muntean: Lucrările tale adesea încorporează ideea de trecere, de disoluție sau de memorie a gestului. Ce rol are timpul în construcția unei imagini și cum se reflectă efemerul în materialitatea unei lucrări? 

Maia Ștefana Oprea: Timpul este pentru mine o materie invizibilă, extrem de prezentă în procesul artistic, subiectul propriu-zis al căutărilor mele. Lucrez mult cu materiale recuperate sau deja marcate de timp : hainele rupte și pătate ale copiilor, hârtii diverse scrise și îmbibate în ulei reciclat, semințe de mangold și rucola amestecate cu coji de ouă pisate, milioane de bucățele de plastic colorat de la jucărioare primite sau intens dorite, pământ, crengi.
Îmi place să permanentizez această consistență pe care o capătă efemerul, pentru a fi conservat pentru o perioadă – plimbat prin expoziții sau depozitat-, doar pentru ca apoi lucrările să fie reluate, să se preschimbe, pierzându-și formele, culorile sau texturile inițiale, devenind uneori cu totul ‘altceva’. Pentru mine e o formă de sinceritate, de coexistență între memorie și dispariție. Timpul e coautorul nostru tăcut. El continuă să lucreze acolo unde eu mă opresc, iar imaginea finală nu e niciodată ‘finală’ de fapt – e doar o stare de trecere. 

A.M.: Relația dintre corpul uman și mediul natural e o constantă în lucrările tale. Cum abordezi această graniță fragilă între interior și exterior, între corpul viu și contextul organic în care se manifestă? 

M.Ș.O.: Granița dintre corp și natură este pentru mine o frontieră care respiră. Nu mă interesează separarea lor, ci mai degrabă felul în care se confundă, se contaminează reciproc, se regenerează una prin cealaltă. Lucrările mele sunt adesea fragmente de viață care tentează o reîntoarcere — o încercare de a restabili un echilibru între ceea ce este viu în mine și ceea ce este viu în lume. 
Mă preocupă relațiile subtile dintre interiorul corpului și elementele naturii: apa, aerul, plantele, pădurile. Mă interesează munca corporală — munca în grădină, aducerea apei de la izvor, culesul roadelor —, legătura corpului cu solul ca formă de conectare energetică, hrana curată (foraging-ul, ciupercile), înotul ca fenomen de imersiune absolută. Toate acestea sunt gesturi spre care tind, pe care le practic și care se manifestă organic în lucrul meu, ca prelungiri firești ale interiorului. 

A.M.: Alegi frecvent materiale fragile sau procese experimentale, uneori instabile. Cum relaționează materialul cu ideea și ce nuanțe capătă fragilitatea in practica ta artistică? 

M.Ș.O.: Procesele experimentale și instalaționaliste vin, pentru mine, ca o contrapondere la practica picturii de șevalet, pe care o urmez de 25 de ani. Chiar și atunci când lucrez cu materiale fragile, mă preocupă durabilitatea în timp a lucrărilor și relația lor cu mediul în care sunt depozitate — un aspect adesea precar în context rural. Mă fascinează ideea de „formă vie” formulată de Henri Focillon, pentru care forma are o existență proprie, independentă de intenția artistului, capabilă să evolueze, să respire, să genereze sensuri noi. De multe ori mă surprind singură că ideea se inserează  abia după ce forma s-a stabilizat. Fragilitatea devine astfel un instrument de reflecție asupra impermanenței și asupra artei relaționale, mai degrabă decât asupra obiectului durabil. 

A.M.: În practica ta, desenul pare mai degrabă o metodă de cunoaștere decât un simplu instrument formal. Cum definești tu desenul: ca proces cognitiv, ca prezență materială, sau ca o formă de exprimare cu caracter meditativ? 

M.Ș.O.: Desenul e când îți vine să urli dar e noapte și singurii vecini sunt două sute de oi împrejmuite de șase dulăi și doi ciobani. 
Desenul e când cazi din picioare de somn dar copilul e treaz în miezul nopții și-l pui să te pixeze de sus până jos. 
Desenul e linia de țăruși semi-îngropați pentru paturi înălțate rotunde în care nu vei mai apuca să sădești nimic. 
Desenul gestual al membrelor care se văd portocaliu intens când înoți în mlaștina de lângă Marea Baltică. 
Desenul e și în afară și înăuntru și rapid și lent și dureros și eliberator și îndelung gândit și profund nesăbuit, dar mai presus, e ceva la care nu renunți și la care te întorci întotdeauna. 

A.M.: Demersul tău artistic implică o atenție etică față de natură și fragilitate. Consideri că reușești să construiești un discurs ecologic sau mai degrabă dezvolți o explorare vizual-poetică a relației om/mediu înconjurător? 

M.Ș.O.: E un paradox frumos și dureros în același timp: simt că discursul meu ecologic este atât de interiorizat, încât devine uneori invizibil — pentru că el există prin proces, este organic, nu declarativ. Pentru mine, ecologia nu reprezintă o poziție militantă, ci o formă de a fi în lume cu atenție și respect față de viață. Este o practică a interdependenței dintre corp, materie și peisaj — o ecologie afectivă și perceptivă, care se manifestă prin gesturi de observație, grijă și coexistență. Da, cred că am o practică ecologică, în sensul extins, etico-poetic și relațional al termenului, prin care ecologia este mai degrabă o atitudine decât un mesaj explicit, este modul meu de a rezista multor lucruri din societatea actuală, pe care nu le înțeleg și nu le doresc. 

A.M.: Lucrările tale, deși profund intime, activează o relație subtilă cu privitorul. Cum vezi poziția acestuia în fața lucrării tale — ca martor, ca participant sau ca prelungire a procesului tău interior? 

M.Ș.O.: Diferit de la caz la caz. Uneori invit publicul să fie activ în procesul creativ — să deseneze alături de mine sau să adauge mici elemente unei instalații participative. Alteori, lucrările mele rămân mai degrabă ermetice, iar fiecare privitor se poate poziționa diferit în fața lor. Nu îmi place să ilustrez lucruri, scene sau momente precise; prefer să sugerez, să construiesc o atmosferă. În felul acesta, privitorul poate prelua povestea mea și o poate continua în orice direcție dorește, urmându-și propriul fir al gândurilor. 

A.M.: Ce direcții simți că se deschid acum în practica ta, dincolo de preocupările deja articulate și ce proiecte îți dorești să materializezi pe viitor? 

M.Ș.O.: Enorm de multe. De cele mai multe ori visăm cu ochii deschiși, ca apoi doar să ne reluăm viețile mărunte și să lăsăm visele la o parte. Principala direcție este și cea care a stat „închisă“ pentru foarte mult timp: revin la desen și pictură, pe suprafețe mari. Mă preocupă cercetarea științifică, pe care o îmbin cu căutările mele din zona artei și vreau să extind proiectele actuale la nivel european. Sper să aduc cât mai mulți oameni faini la Grădina Ideilor (demarat la Nucșoara, Argeș, în 2021, are în cursul lunii noiembrie prima expunere de grup). Iar ca planuri pe termen lung, aș vrea să demarez proiecte culturale în comunitățile rurale în care m-am mutat.  

A.M.: Expoziția Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken propune un dialog despre emoțiile nerostite. Cum se traduce pentru tine tăcerea în procesul artistic? Este ea o formă de interiorizare, de protecție sau un teren fertil pentru reflecție și creație? 

M.Ș.O.: O formă de protecție, de interiorizare, dar și spațiul în care gestul, materia și emoția se întâlnesc și se transformă. Tăcerea face posibilă observația profundă, concentrarea și apariția unor sensuri ascunse, dincolo de zgomotul cuvintelor. Am petrecut sute de ore cosând la instalația mea, adesea în mijlocul naturii — în Munții Făgăraș, la râu, în pădure, pe pajiști, sub nuc — unde tăcerea capătă o altă formă. Dacă ești suficient de atent, ajungi să te contopești cu tot ce te înconjoară: plante, păsări, ape.  

A.M.: Cum s-a articulat prezența lucrărilor tale în contextul colectiv al expoziției? Te interesează modul în care sensul unei lucrări se modifică atunci când este plasată într-o narațiune comună, precum cea propusă de Breaking the Silence? 

M.Ș.O.: Sensul lucrărilor se modifică inevitabil când intră într-o narațiune comună — ele interacționează cu lucrările celorlalți și cu spațiul expozițional. Instalațiile mele, Travailler Ensemble și Don’t Look Back au fost create și finalizate special pentru acest parcurs expozițional. M-am bucurat de provocarea de a lucra pe dimensiuni mari, așa cum îmi doream demult, iar acest aspect, alături de tematică, a devenit firul care unește lucrările. Sunt foarte mulțumită de felul în care s-au integrat în contextul expoziției — cred că și-au făcut și ele mulți prieteni prin mall. 

A.M.: Dacă ar trebui să sintetizezi practica ta artistică într-un cuvânt, care ar fi acela? 

M.Ș.O.: NU 

Interviul este realizat în cadrul proiectului cultural „Breaking the Silence: A Visual Narrative on Emotions Left Unspoken”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele acestuia pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.