Un interviu de Andrei Bucureci

Maria Balabaş este artist multidisciplinar și a studiat muzicologia la Universitatea Națională de Muzică din București, iar în prezent este doctorandă CESI (Centrul de Excelență în Studiul Imaginii), unde a propus un proiect despre multiple modalități de a asculta istoria recentă.

Maria realizează emisiunea Dimineața crossover la Radio România Cultural de peste un deceniu, a realizat proiecte inovatoare precum „Crescuți pentru a fi liberi. Povești din Europa Centrală și de Est” sau Veneticii, iar creațiile radiofonice care îi poartă semnătura au fost nominalizate la prestigioase premii precum Prix Europa, Prix Italia sau Grand Prix Nova.

În paralel, este activă ca artistă multimedia, iar creațiile sale au fost prezentate în festivaluri și expoziții naționale și internaționale. Împreună cu artistul german Alexander Arpeggio, pregătește lansarea discului Rural Rhythms o producție independentă la care a lucrat 7 ani.

Proiectul ei Radio Vis aduce arta sonoră în mijlocul satelor într-o lume în care orașele concentrează majoritatea resurselor culturale. Am vorbit cu Maria Balabaș, co-fondatoare a Asociației Minimorum, despre cum se transformă un vis într-un canal real de exprimare pentru copiii din zone defavorizate.

Andrei Bucureci: Maria, noi ne-am întâlnit prima dată în cadrul plimbărilor de field recordings urbane organizate de tine, cu Sâmbăta Sonoră. Ce amintiri păstrezi din acea perioadă și cum ți-au influențat parcursul artistic?

Maria Balabaș: Ah, plimbările sonore și înregistrările de teren sunt în continuare parte din practica mea artistică și, de fapt, au devenit și premise pentru teza de doctorat la care lucrez. De fapt, practica aceasta de a asculta, care înseamnă și o mai mare sensibilitate înspre conexiunile create cu anumite locuri, m-a ajutat în perioada în care nu eram sigură dacă era o decizie bună pentru mine să locuiesc la sat. Am petrecut ore în șir ascultând grădina, șura, satul și am avut norocul ca unele dintre aceste „ascultări” ale mele să devină noi creații sonore pentru inițiative ca Semi Silent sau Centrul de Studii Vizuale.

A.B.: De asemenea eu ascult cu drag emisiunea ta de radio și urmăresc să descopăr piese necunoscute în playlisturile tale. Care sunt momentele preferate din emisiunea ta Dimineața crossover, pe care o realizezi la Radio România Cultural de peste un deceniu?

M.B.: Dimineața reușește în continuare să mă ajute pe mine personal să trăiesc o viață mai bună. Și, ca să extind răspunsul, pare că are un efect similar asupra vieții multor alți oameni. E o comunitate extinsă a celor care înțeleg că aparțin de un anumit limbaj muzical, un vocabular comun crescut, în timp, împreună. După atâția ani, această practică de a te trezi și a te gândi la muzică în loc de altceva, face bine, crează premisa unui echilibru extins, inter-generațional. Îmi place să zic „Bună dimineața” și să vizualizez, parcă, nenumărate vieți care se acordează la acest spațiu comun. Îmi place să gândesc emisiunile ca pe plimbări extinse prin istoria muzicii. Îmi mai plac momentele în care mă întâlnesc cu ascultători ai Dimineții și li se luminează fețele când îmi spun numele; bucuria lor este mărturie că munca noastră (sunt împreună cu George Gîlea în echipă) ajunge, de fapt, la destinație.

A.B.: Ce influențe, personale, artistice sau profesionale, au conturat direcția interdisciplinară a Asociației Minimorum?

M.B.: Pentru asociație, prima influență esențială este soțul meu, Vlad Mihăescu, cercetător în etica mediului și practicant al propriilor idei și concepte. Mi-a fost destul de dificil să mă adaptez la stilul de viață propus de el, la o formă de onestitate care presupune o continuă muncă interioară și afirmarea ei atât față de tine însuți cât și față de ceilalți. Numele asociației este inspirat de stilul de viață minimalist pe care el și l-a însușit, precum și de ideea că poți face mult cu foarte puțin. În continuarea acestui început filosofic, am construit proiectele actuale Minimorum pe baza experienței și a intereselor mele ca artistă, cercetătoare, jurnalistă. Au fost ani întregi în care mi-am dat libertatea să caut, să înțeleg cum funcționează anumite medii artistice, să înțeleg dacă am eu ceva de spus în lumile acestea; am fost mereu între artă sonoră, scriitură performativă, performance și câte altele. Ruralitatea a adăugat pentru Minimorum necesitatea de a veni cu propuneri de educație. Așa că, această formulă interdisciplinară este, de fapt, un produs al experiențelor noastre profesionale și vocaționale, dar și un răspuns la necesitățile pe care le simțim în lumea în care am ajuns să locuim.

A.B.: Cum a apărut ideea proiectului Radio Vis și în ce măsură se leagă de experiența ta în radio și arte sonore?

M.B.: În pandemie, întrebându-mă ce aș putea face în sat, am început să adun copiii pentru a citi în șura noastră. Pandemia a făcut multe pagube, dar a și facilitat obținerea unui timp de lucru personal pe care altfel nici nu ți l-ai fi imaginat. Am petrecut ore în șir ascultând înregistrările pe care le-am făcut cu copiii. Din munca aceasta fără o finalitate concretă, pe care o făceam ca să mă salvez pe mine însămi de la nevroza pandemică, a apărut ideea unui proiect mai mare. Acesta a ajuns să fie Radio Vis.

A.B.: În proiect spui că cei mici sunt „co-creatori”. Ce înseamnă, concret, pentru copii această implicare și cum schimbă ea dinamica educațională și artistică?

M.B.: Conceptual, m-am luptat pe parcursul timpului cu obiectificarea copiilor, prezentarea lor doar în anumite contexte foarte asemănătoare cu lumea adulților, dar nu cu lumea lor. Ascultând înregistrările cu copiii din sat descopeream o bogăție enormă de sensuri în felul lor de a vorbi sau a crea legături. Ne-am dorit ca Radio Vis să vorbească exact despre această întâlnire fenomenologică între ideile adulților și lumile copiilor, fără ca una să încerce să o convingă pe cealaltă că e mai „bună” sau necesară. Sunetul este un mediu foarte potrivit pentru a obține această apropiere, pentru a-i transforma instantaneu pe copii în actori sau în scriitori, chiar dacă unii nu știu să scrie. În sunet, ei scriu, sunt prezenți cu poveștile, emoțiile, oftaturile, nerăbdările lor. Toate acestea devin parte din textul însuși. În Radio Vis căutăm o formă de scriere sonoră, iar prin acest fel de a asculta copiii, ei devin „co-creatori”. Ei chiar fac povestea, chiar dacă mediul din care vin sau educația pe care o primesc nu îi îndreaptă înspre premisa ca ei să devină scriitori sau actori sau regizori.  

A.B.: Cine sunt artiștii și facilitatorii care au contribuit alături de tine la Radio Vis?

M.B.: Am colaborat excelent cu scriitoarea Adina Popescu, de exemplu. Adina a reușit să creeze adevărate scenarii de film împreună cu copiii, iar pariul ei a fost acela de a deschide lumi altfel interzise la școală, în care copiii au vorbit despre imaginarul pe care îl preiau din filmele și jocurile video la care au acces – cazinouri, gangsteri, polițiști corupți etc. Băieți care, la început, ne priveau cu suspiciune, au devenit actori super-implicați în roluri pe care și le-au creat ei înșiși. O prezență carismatică și de a cărei știință în arta sonoră profită enorm Radio Vis este artista franceză Marie Guerin care, la rândul ei, a reușit să le capteze atenția copiilor, să-i scoată din clase pentru a culege povești sau a face călătorii fantastice prin satul transformat într-un teritoriu al tuturor posibilităților. Regizoarea Irina Gâdiuță și actrițele Irina Artenii și Carmen Lopăzan au continuat explorarea imaginarului copiilor și, prin jocurile pe care le-au propus au dus mai departe ideea de spațiu creator, din care apar lucruri surprinzătoare pentru noi toți. Mihai Balabaș a făcut muzică împreună cu copiii din Cârța și Bruiu, iar emoția cu care s-a cântat e, de asemenea, surprinsă pe înregistrări; pentru ei a fost impresionant să se audă la microfon, să primească înregistrările, să compună cântece. În Radio Vis se va implica și Anamaria Pravicencu, cea care va crea design-ul unei mici cărticele, o altă formă de a sintetiza ideile din proiect și a le trimite mai departe, în lume.

A.B.: Cum a decurs colaborarea cu Mircea Pop? Vă cunoșteați de dinainte sau a fost prima voastră întâlnire profesională?

M.B.: Cu Mircea Pop am colaborat la volumul Urmuz. Pagini bizare, apărut la Editura Art. Ilustrațiile propuse de el pentru carte încă îmi sunt un reper despre ce înseamnă munca aceasta. De aceea, când am început să facem proiecte cu Minimorum, m-am dus imediat cu gândul înspre el, să-l invit. Ilustrația imaginată de el pentru Radio Vis, acel radio viu din care ies plante dansatoare, este de o finețe extraordinară și este, de fapt, o inspirație în sine pentru mine. Mircea parcă mi-a transmis pe ce limbă să vorbească acest proiect, parcă din ilustrația lui se așează o tonalitate de lucru. Încă nu-mi vine să cred că Mircea a murit… Ne-am întâlnit prea puțin în viața reală, dar întâlnirea artistică dintre noi are o valoare enormă în continuare.

În realizarea proiectului Radio Vis, cofinanțat de AFCN, ce provocări ai întâmpinat și cum te-a ajutat experiența ta anterioară în producția radiofonică și multimedia să le depășești?

M.B.: Radio Vis este un proiect exploratoriu, în care întâlnirile cu imaginarul copiiilor sunt, deseori, surprinzătoare. Noi pornisem de la niște idei care nu s-au concretizat în întâlnirile cu ei. A fost nevoie ca și noi să ne adaptăm pe parcurs și să înțelegem cum să deschidem spațiul de comunicare reală. Radioul și arta, ca medii care te obligă la deschidere și prezență totală în interacțiunea cu publicul sau cu cel care-ți vorbește, m-au ajutat să-mi adaptez limbajul și imaginarul la întâlnirile cu copiii. Am văzut asta, de fapt, la toți colaboratorii din proiect. Fiecare a construit această premisă în care, în spațiul dialogului, suntem egali.

A.B.: Cum îți imaginezi evoluția pe termen lung a Radio Vis și ce rol îți dorești să aibă Asociația Minimorum în peisajul cultural românesc contemporan?

M.B.: Mi-aș dori ca Radio Vis să continue în spiritul exploratoriu pe care și l-a propus. De asemenea, îmi imaginez că va continua să vorbească pe limba copiilor despre bogăția sonoră care ne înconjoară și la care contribuim și noi, oricât de neînsemnați sau departe de ceea ce contează, ne-am considera. Totodată, îmi imaginez că Radio Vis ar putea duce mai departe premisa ca arta sonoră, jurnalismul radio, teatrul radiofonic să nu mai fie concepte îndepărtate, ci să poată deveni lumi care să conțină orice copil, de oriunde ar fi el. Face parte din misiunea Minimorum să creștem spațiul unei comunicări extinse, de reciprocitate, de a crea căi de legătură între lumea urbană și cea rurală. Poate acesta devine spațiul nostru de manevră, cel în care învățăm să răspundem provocărilor actuale sau de durată din România în ceea ce privește accesul la educație, la resurse, la recunoaștere socială.    

A.B.: Ne poți face un playlist Radio Vis de 5 sau 10 piese, ca și cum am asculta împreună cu copii o călătorie sonoră de vis?

M.B.: Mai degrabă îți fac o mică descriere sonoră a lumii Radio Vis. În spațiul acesta auzim râsete înfundate, hârșâit de scaune și mese în săli de clasă, clopote de la biserică, tractoare pe stradă, voci. Se cântă Avioane, limuzine, cu faraonu prostia nu ține, se cântă A fost o vară e a o / Frumoasă ca merli merlo, se cântă Și e despre tine / Dulce Românie. Suntem împreună într-o sală de clasă și o fată îmi spune visul ei despre o fermă de cai; repetă cuvintele ca și cum ar vrea să fie sigură că se va întâmpla. Propozițiile sunt scurte, dar spun o poveste de viață întreagă. Alt copil vrea să fie Messi. Întrebat ce îi place la Messi, spune simplu: „tot”. Când ajungem cu mașina, copiii ies la geam și se bucură că ne văd, strigă „au venit”. Ionuț cântă la fluier, Dragoș umple holurile cu trilurile păsării de ceramică. Cântăm în cor în Mănăstirea Cisterciană și în curtea școlii din Bruiu. O bătrână spune că n-a mai vizitat-o nimeni de ani de zile, dar că ei îi plac oamenii. Fetele îmi spun că vor să vorbim mai mult despre viață, nu să facem muzică. Sonia cea mică spune, cu vocea ei guturală, că „e mai frumos la școală ca acasă”.

A.B.: Dacă Radio Vis ar putea fi redus la un singur sunet, care ar fi acela?

M.B.: Nu-mi cere să fac asta, te rog. Sunt prea multe. 🙂 Mai degrabă aș spune că cea mai emoționantă pentru mine este intenția din spatele sunetelor, acea nevoie a copiilor de a fi auziți așa cum sunt ei, nu cum ne imaginăm noi că ar fi.

A.B.: Ce influențe artistice sau culturale simți că îți ghidează cel mai mult creația muzicală și sonoră?

În momentul de față citesc enorm despre ce înseamnă să asculți. Hildegard Westerkamp, Abigail Gardner, Gascia Ouzunian, Jacek Smolicki, Elena Biserna, Brandon LaBelle, Jean Luc Nancy, Rebecca Solnit – sunt doar unii dintre teoreticienii și practicienii care mă inspiră acum. Pe alt palier, citind cărți despre terapie prin muzică am descoperit ideea de egalitate în spațiul sonor pe care o intuiam și pe care am pus-o în practică aproape mereu în tot ce am făcut. E un spațiu comun, în care atât artistul cât și publicul participă la creația momentului, a înțelesului, chiar a sonorității. Acestea sunt, pe scurt, direcțiile mele de gândire și de existență artistică.

A.B.: Care sunt componentele instalației Radio Vis și în ce fel va fi ea interactivă pentru public?

Ca în fiecare proiect, trebuie să ne asumăm partea de neprevăzut. În Radio Vis, acesta s-a manifestat în mai multe moduri – pornind de la interacțiunile cu copiii și descoperirile din imaginarul lor și continuând cu întrebări privind forma în care îi vom face auziți. În urma unei experiențe de spitalizare cu băiețelul nostru, mi-am imaginat cum ar fi ca fiecare secție de pediatrie să aibă un aparat de radio la care să poți schimba frecvențele, dar pe aceste frecvențe să găsești doar povești. Am scris această idee pe o platformă de socializare, iar ea a fost pusă în practică, spre surprinderea mea, de inginerul programator Andrei Diea, care a creat un prototip pentru acest radio modificat. Andrei este el însuși pasionat de poetica înregistrărilor de teren, de radio, un om motivat să se dedice unor proiecte aparent utopice. I-am propus să continue și să facă și pentru Radio Vis un astfel de aparat, pentru care să hotărâm noi întregul conținut audio, iar publicul să se poată plimba printre frecvențe, ca la un radio normal. Cu posibilitatea de a face acest colaj live între poveștile copiilor, deschidem posibilitatea unei forme noi de conținut radio. Radioul creat în colaborare cu Andrei va fi modalitatea prin care Radio Vis va face auzite vocile copiilor cu care am lucrat. În timpul acesta, regizoarea și scenografa Irina Gâdiuță conturează povestea unui spectacol radiofonic inspirat de înregistrările noastre, spectacol pe care ne dorim foarte mult să-l facem auzit și la un radio „clasic” să spun așa.

A.B.: Ai fost nominalizată la competiții internaționale precum Prix Europa și Prix Italia. Ce au însemnat pentru tine aceste recunoașteri și ce ai învățat din acele experiențe?

Competițiile sunt, mereu, căi de a înțelege care e nivelul real la care te afli. Pentru mine, nominalizările primite au fost confirmări că e ceva de valoare în ce fac, în modul meu propriu de a face radio. Pe de altă parte, mi-au arătat cât mai am de învățat și de ce resurse aș avea nevoie pe viitor. Unul dintre visurile mele ar fi acela ca Radio Vis să ajungă într-o astfel de competiție internațională.

A.B.: Unul dintre colaboratorii tăi constanți este fratele tău, Mihai Balabaș. Care sunt amintirile din copilărie alături de el care se leagă cel mai puternic de muzică?

Dacă l-ai întreba pe el, cred că ți-ar povesti de momentele pe care le petrecea sub pian, cu mine exersând ceva game sau alte piese pentru începători. De multe ori zice că auzul lui s-a format, s-a acordat în anii aceia. Eu îmi amintesc momentele în care ascultam muzică la pick-up și senzația că fiecare voce în parte e o altă lume. De la coruri din opere, la vocea lui Nicolae Herlea, la Vara la țară a lui Mircea Baniciu sau Play the Game de la Queen – mereu era o senzație exploratorie în întâlnirea cu muzica, era ceva de neînțeles care mă trimitea cu imaginația mai departe și mai departe. Mai erau și poveștile despre muzică pe care le auzeam de la tata, care a suferit ani de zile de lipsa discurilor și a posibilității de a asculta trupele cu care crescuse; tata ne povestea despre trupele acelea, dar au trecut ani de zile până să le ascultăm cu adevărat. Poate de aceea lumea sonoră pendulează mereu, pentru mine, între realitate și imaginarul acesta în care sunetul ar putea prinde orice formă sau orice semnificație posibilă.

A.B.: Albumul Avant’n’Gard rămâne un reper important pentru mine, încă am CD-ul cu minunata copertă colaj, și acesta conține o reinterpretare specială a cântecului popular „Ioane, Ioane”. Cum a luat naștere această versiune și ce ai descoperit explorând tradiția printr-o cheie experimentală?

Era perioada în care descopeream colecția Ethnophonie coordonată de Speranța Rădulescu. Pe unul dintre discurile acestea am ascultat Ioane, Ioane. Vocea femeii, rezonanța versurilor, linia melodică care cuprinde și strigătul și coborârea înspre o tristețe de necuprins – toate mi-au vorbit, am încercat să-mi găsesc și eu propria voce în cântec. Colegii mei au răspuns dorinței mele și, îmi amintesc că, atunci când înregistram, trăiam starea aceasta de armonie pe care ne e atât de dificil să o găsim în cotidian. Folclorul a rămas o parte importantă din ce am cântat pe parcursul timpului – cu proiectul Colinde netemperate ca reper pentru un disc întreg inspirat de tradiția colindelor.

A.B.: Un alt proiect muzical foarte interesant al tău este Soare Staniol, unde ai reinterpretat piese variate, de la Methadon 3000 feat. Deceneu până la CAN. Cum a luat naștere acest album și ce ai descoperit în concertele de promovare?

A fost o muncă enormă pentru Soare Staniol, au fost ani de zile puși în construcția unui sunet, a unei selecții muzicale, chiar și alegerile pentru reinterpretările acestea au propriile povești. Din păcate, discul a rămas în bună măsură necântat, pentru că a fost lansat la începutul pandemiei și ne-am trezit în imposibilitatea de a-l duce pe scenă. Anii au trecut, au apărut proiecte precum Radio Vis și Soare Staniol încă suferă pentru că nu reușim să ne organizăm pentru a cânta ce am produs.