Andreea Grigoraș este o artistă preocupată de sculptură, instalație și de relația dintre corp, identitate și normele sociale. În lucrările sale abordează teme precum sexualitatea, vulnerabilitatea, rușinea și simbolurile puterii, folosind materiale și contexte diferite pentru a construi un dialog cu privitorul. În prezent, artista participă la expoziția „Dialoguri Imaginare cu Brâncuși: Extinderea limitelor expresiei artistice”, iar în acest interviu vorbește despre parcursul său artistic, despre procesul de creație și despre întâlnirea directă cu opera lui Constantin Brâncuși.

Ai studiat sculptura în cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca. Ce te-a apropiat de sculptură?

Andreea Grigoraș: Sculptura mi s-a părut de la început mediul care poate purta o prezență reală în spațiu, nu doar o reprezentare a ei. Corpul, ca temă centrală a practicii mele, are nevoie de o formă care ocupă loc, care poate fi înconjurată, atinsă cu privirea din unghiuri diferite, iar această dimensiune fizică a obiectului sculptural mi s-a părut singura capabilă să susțină greutatea temelor pe care le abordez, legate de identitate și de normele care ne modelează fără să le observăm.
Anii de studiu la Cluj mi-au oferit un cadru tehnic solid, dar mai ales mi-au consolidat convingerea că materia, prin rezistența și limitele ei, poate deveni un partener de gândire în procesul de creație. Dincolo de deprinderea tehnicilor specifice sculpturii, procesul de studiu m-a obligat să îmi susțin fiecare alegere formală în fața unui cadru critic, al profesorilor și al colegilor din atelier, un exercițiu constant care a rafinat treptat limbajul pe care îl folosesc astăzi.

Ești tentată să explorezi și alte medii?

A.G.: Deschiderea către alte medii a survenit din constatarea că anumite teme solicitau construirea unui context extins, o situație în cadrul căreia privitorul să fie implicat mai activ decât permite un singur obiect sculptural. Din această necesitate conceptuală, instalația a devenit treptat parte integrantă a practicii mele, funcționând ca o extensie firească a gândirii sculpturale, în care mai multe elemente intră în relație și construiesc, împreună.
Lucrul cu instalația mi-a transformat, de asemenea, modul în care mă raportez la spațiul expozițional, adăugând obiectului însuși necesitatea de a gândi traseul și ritmul pe care privitorul le parcurge în relație cu acesta, o exigență specifică acestui registru extins. Rămân, prin urmare, deschisă către orice mediu capabil să servească mai limpede o idee, considerând că forma finală a unei lucrări trebuie să decurgă întotdeauna din necesitățile conceptuale ale acesteia.

Care este punctul de pornire pentru o nouă lucrare? Începi de la o imagine, un material, o lectură sau o experiență personală?

A.G.: Punctul de pornire este aproape întotdeauna o experiență personală, resimțită inițial fără o formă clară, mai degrabă ca o tensiune difuză decât ca o idee gata conturată pentru o lucrare. Ceea ce transformă această tensiune într-un proiect real este momentul în care observ că experiența respectivă depășește sfera strict individuală și atinge o coardă comună, resimțită într-un climat social, politic sau cultural pe care îl recunosc și în jurul meu, nu doar în propria biografie.
De acolo, procesul de lucru intră într-o etapă de căutare formală, în care testez materiale și volume diferite până identific limbajul vizual capabil să păstreze intensitatea trăirii inițiale fără a o simplifica sau a o face ilustrativă. Lecturile intervin, de regulă, spre finalul acestui parcurs, atunci când lucrarea are deja o formă conturată și caut cuvântul potrivit pentru titlu, oferindu-mi uneori exact termenul care numește precis ceea ce forma comunică deja prin ea însăși.

În lucrările tale abordezi subiecte sensibile precum sexualitatea, vulnerabilitatea, rușinea, simbolurile puterii, chestionând normele sociale care ne constrâng să ne conformăm unor tipare pe care le preluăm în mod automat. Cum a apărut această preocupare?

A.G.: Această preocupare a apărut din constatarea că multe dintre gesturile, obiectele și ritualurile pe care le considerăm banale funcționează de fapt ca vehicule ale unor norme sociale rareori chestionate, tocmai pentru că repetiția și familiaritatea lor le conferă o aparență de naturalețe.
Sexualitatea, vulnerabilitatea și rușinea m-au interesat în special ca teme tratate convențional drept experiențe private, deși ele sunt structurate în mare măsură de convenții colective, iar practica mea urmărește să facă vizibilă tocmai această dimensiune socială a experienței intime
Simbolurile puterii mi-au atras atenția din aceeași direcție, din curiozitatea de a înțelege ce anume conferă autoritate unui gest sau unui obiect, iar scoaterea lor din contextul obișnuit, în propriile lucrări, mi-a arătat cât de fragilă poate deveni această autoritate odată deplasată din locul care o susținea.
Din intersecția acestor observații s-a conturat o direcție de cercetare coerentă, în care fiecare lucrare devine o ocazie de a examina un alt strat al acestor tipare, folosind decontextualizarea obiectului și substituția materială pentru a obliga privitorul să reconsidere critic ceea ce, în mod normal, ar trece neobservat.

Consideri că arta poate produce schimbări reale în felul în care publicul privește aceste subiecte tabu?

A.G.: Nu cred că o lucrare de artă poate produce, de una singură, o schimbare imediată și măsurabilă în atitudinea publicului, dar cred cu tărie în capacitatea ei de a deschide o breșă, un moment în care privitorul este obligat să se oprească și să reconsidere ceva ce, până atunci, trecuse neobservat. Această întrerupere a automatismului privirii mi se pare deja o formă de schimbare, chiar dacă una discretă, greu de cuantificat.
Ceea ce urmăresc prin lucrările mele nu este convingerea directă a publicului de o anumită poziție, ci construirea unei situații în care tensiunea dintre atracția vizuală și disconfortul conceptual îl obligă pe privitor să rămână mai mult timp cu întrebarea decât ar face-o în fața unui discurs explicit. Cred că schimbarea reală, atunci când se produce, se construiește exact
așa, lent, prin acumularea acestor momente de luciditate individuală, iar rolul artistului este acela de a oferi ocazia acestei opriri, nu de a impune o concluzie.

În practica ta artistică explorezi o varietate de materiale, de la alamă la lemn, rășină, silicon. Cum îți alegi materialele cu care lucrezi? Poartă ele însele un mesaj?

A.G.: Alegerea materialului reprezintă pentru mine o decizie conceptuală, nu una pur tehnică, întrucât fiecare substanță intră în lucrare încărcată deja cu propriile ei asocieri culturale și simbolice. Pornesc de la ideea centrală a fiecărei piese și caut apoi materialul capabil să îi susțină și să îi amplifice sensul, mai degrabă decât să adaptez ideea la un material ales dinainte. Fiecare substanță poartă o memorie proprie, legată de modul în care este folosită și percepută în afara câmpului artistic, iar tocmai această memorie o pun în tensiune cu tema lucrării, astfel încât materialul nu ilustrează ideea, ci participă activ la formularea ei. Materialul devine astfel un al doilea limbaj al lucrării, care poartă mesaj în egală măsură cu forma pe care o susține.

În prezent, expui la Craiova în cadrul expoziției de grup „Dialoguri Imaginare cu Brâncuși: Extinderea limitelor expresiei artistice”, un demers cultural în contextul aniversării a 150 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși. Ești prezentă atât cu sculpturi noi, cât și cu o selecție de lucrări prezentate în cadrul altor manifestări artistice. În ce măsură se schimbă relația cu propriile lucrări când sunt prezentate într-un alt spațiu expozițional și într-un context curatorial specific?

A.G.: Consider că o lucrare rămâne, într-un anumit sens, deschisă chiar și după finalizarea ei, iar schimbarea contextului expozițional devine o etapă suplimentară în definirea sensului pe care aceasta îl poate susține. Fiecare spațiu propune propriile condiții de lectură, astfel încât decizia de instalare nu este o repetare a formei anterioare, ci o reinterpretare a relației dintre obiect, gest și context curatorial.
Această idee îmi amintește chiar de practica lui Brâncuși, care obișnuia să-și fotografieze propriile sculpturi în ipostaze diferite, cu sau fără soclu, arătând că același obiect poate purta sensuri distincte în funcție de modul în care este așezat și privit.
Un proces asemănător am trăit și eu cu lucrarea „He loves me not”: prezentată inițial la The Cosmic House din Cluj, cu petalele turnate în alamă așezate direct pe iarbă, într-un registru mai informal și mai apropiat de natural, ea a fost regândită pentru expoziția de la Gloriæ Gallery printr-o instalație construită în jurul unei vaze și a unor tije de trandafir. Noua formă apropie lucrarea de imaginea florii tăiate și păstrate, oferindu-i o coerență poetică mai apropiată de gestul simbolic din care a pornit, cel al smulgerii petalelor.

Proiectul „Dialoguri imaginare cu Brâncuși” a inclus o serie de vizite de cercetare la Craiova și Târgu Jiu, care ne-au oferit ocazia unei întâlniri directe cu unele dintre cele mai importante lucrări create de Brâncuși, de la Ansamblul monumental Calea Eroilor până la „Sărutul” expus la Muzeul de Artă Craiova. Cum ai trăit această experiență și ce ți-a transmis contactul direct cu opera lui Brâncuși, dincolo de ceea ce cunoșteai deja?

A.G.: Mai văzusem lucrări ale lui Brâncuși la Timișoara, printre care și „Sărutul”, așa că întâlnirea cu acesta la Craiova a avut o notă de recunoaștere.
Ansamblul de la Târgu Jiu a reprezentat însă o noutate reală pentru mine, iar amploarea lui, resimțită direct în teren, este greu de anticipat din reproduceri sau fotografii. Dincolo de impresia formală, la fel de importantă a fost descoperirea contextului și a istoriei din spatele ansamblului, în special relația dintre Brâncuși și Liga Femeilor Gorjene, care a susținut realizarea proiectului. Această dimensiune umană și comunitară din spatele monumentului mi-a arătat că opera nu poate fi separată de rețeaua de sprijin și de colaborare care a făcut-o posibilă, o perspectivă pe care documentarea de la distanță nu o poate oferi în aceeași măsură.

Simți că experiența directă cu opera lui Brâncuși a influențat, într-un fel, modul în care îți privești propria practică?

A.G.: Da, în special în privința relației dintre formă și esențializare. Rigoarea cu care Brâncuși elimină tot ce nu este strict necesar, păstrând doar ceea ce susține ideea, mi-a arătat o disciplină pe care încerc să o aplic mai conștient propriei practici, întrebându-mă, la finalul fiecărei lucrări, dacă orice detaliu adăugat servește cu adevărat conceptul sau doar îi diminuează forța. Tematica pe care o abordez rămâne neschimbată, însă am devenit mai atentă la momentul în care o formă atinge punctul ei de maximă claritate, acela în care nimic nu mai poate fi adăugat sau eliminat fără a slăbi sensul lucrării.

Dacă ar fi să extragi un mesaj pe care ți l-a transmis întâlnirea cu opera lui Brâncuși, care ar fi acela?

A.G.: Aș reține, mai presus de orice aspect, ideea perseverenței și a încrederii în propria viziune. Parcursul lui Brâncuși, de la satul natal până la recunoașterea internațională, arată cât de important este să nu renunți la ideile tale, chiar și atunci când acestea se îndepărtează de convențiile momentului. Această încredere susținută în timp, dincolo de dificultăți sau de lipsa unei recunoașteri imediate, este pentru mine mesajul cel mai valoros pe care îl păstrez din întâlnirea cu opera și cu parcursul său.

La ce proiecte lucrezi în prezent?

A.G.: Urmează să am o expoziție în luna octombrie la spațiul OM din Cluj-Napoca. În paralel, continui să pun în aplicare la atelier o serie de idei aflate încă în lucru, pe care sper să le dezvolt în lucrări finalizate în perioada următoare.