De la realismul socialist la suprarealism proletar. Despre kitsch și utopii după revoluția digitală în viziunea artistică a Laurei Covaci.

Interviu realizat de Carmen CASIUC

În contextul scenei de artă contemporană din România, Laura Covaci se remarcă prin îmbinarea tehnologiilor specifice printului și modelajului 3D din arta digitală cu tehnicile de lucru în medii tradiționale, precum desenul și pictura. Prin acest demers creativ, ea explorează fascinantele conexiuni dintre științe politice, noile tehnologii și estetică. Lucrările sale urmăresc să recupereze artefacte din istoria recentă și să reconstruiască experiențe senzoriale prin care se infiltrează concepții și discursuri ideologice în viața privată a individului. Ca reprezentantă a unei generații care a traversat două sisteme opuse de viziune asupra lumii, Covaci transmite un mesaj despre lupta omului pentru libertatea de gândire și de conștiință în ciuda unei istorii tumultuoase.

Carmen Casiuc: Aș vrea să începem interviul nostru prin recunoașterea faptului că prezența ta în peisajul cultural românesc a rămas una discretă, în ciuda faptului că reputația ta artistică a cunoscut validarea scenei artistice la nivel internațional, lucrând cu galeriști și artiști de renume, atât în Europa, cât și în America. Ai plecat în Statele Unite ale Americii aproape imediat după absolvirea secției de Restaurare din cadrul Universității de Arte din București din 1997, de unde ai pornit într-un periplu profesional, prin Atlanta și New York, iar patru ani mai târziu, ai revenit în Europa, la Paris, pentru aproape un deceniu. De la întoarcerea ta în București, în 2015, ai adoptat o atitudine diferită față de dimensiunea socială a artei contemporane, dedicându-te în totalitate practicii tale de atelier. Care au fost principalele tale preocupări și căutări în această lungă călătorie?

Laura Covaci: Am aterizat în America mai degrabă forțată de împrejurările unui moment de ruptură din viața mea. Acolo am colaborat cu două importante galerii din Atlanta și New York, Trinity Gallery și Fay Gold Gallery, însă acest continent nu a corespuns structurii mele și l-am “abandonat” pentru Europa, mai exact, Paris – deși obținusem ceea ce ei numesc outstanding visa for artists, lucru deloc neglijabil.
În Atlanta a fost perioada în care s-a definitivat „Suprarealismul Proletar” (există chiar o lucrare cu titlul „Proletari la New York”), iar în anii de după, la Paris, centrul de interes s-a mutat în sfera postumanității, datorită unor întâlniri, zic eu, remarcabile:

2005/ „Tranzitând” – Paris, Galerie GNG
2008/ „Multiverse” – Paris, Galerie 208 – cu Catherine Ikam
2009/ „Bugs’ Season” („Anotimpul insectelor”) – Paris, Galerie 208
2011/ „Orfelinat/ Mutanți” – Paris, Galerie 208.

Laura Covaci, Mutații, guașă pe pânză, Galerie GNG, 2005. Drepturile de autor aparțin artistei Laura Covaci. Reproducere realizată cu amabilitatea artistei.

Am revenit în țară după aproape 20 de ani, unde, în timp, toată încărcătura peregrinărilor mele s-a adăugat registrelor noilor serii:

2015-2022/ „Desprinderea” – ICR Lisabona/ Accademia di Romania – Roma/ Victoria Center – București2022/ „Mutații” – Victoria Center, București
2015-2023 / „ITunnel Syndrome”
2016-2023 / „Insula de Ceață”.

Aici aș avea de limpezit un lucru: deși tehnicile de abordare și „stilul” sunt de multe ori diferite și prima impresie poate fi aceea a unei indecizii permanente la nivelul formei, adâncimile sunt constant ale mele: ceea ce leagă continuu o serie de alta este spațiul concentraționar-experimental. Tot ce se întâmplă în interiorul lumilor personale este forțat să se dezvolte în acest gen de topos care, în momentul lucrului, are calitatea unui teren minat. Ieșirea din el e vag posibilă și se poate exercita doar condiționat.

C.C.: Cum privești tu relația dintre artist și societatea prezentului din poziția solitară pe care ți-ai dezvoltat-o?

L.C.: Întoarcerea mea la București a corespuns, printre altele, cu momentul retragerii mele treptate din lume. Am intuit foarte repede că toată agitația specifică acestui secol, ajunsă la paroxism, distrugea, fără milă, ceea ce a mai rămas din aura pe care atât de bine a revelat-o Walter Benjamin în cartea sa de eseuri „Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice“. Nu a fost nimic premeditat, e un pas care s-a impus de la sine. Noile spații aflate la nivel embrionar aveau nevoie să se extindă în liniște. Cum bine sublinia cineva: lucrurile mari se fac în tăcere.

C.C.: Interesul tău față de psihicul uman și efortul tău continuu de a da formă unor „stimuli”, „coduri”, „programe” de control și disciplină apar atât în subiectele lucrărilor tale, cât și în tehnicile tale artistice. Ai transformat orarul de lucru la atelier într-un mecanism de activare a psihicului, un program personalizat „from 9a.m to 5p.m.” în jurul căruia ți-ai restructurat viața privată și cea socială. Când a început această autodisciplinare? Au existat mai multe etape până ai ajuns la rutina de lucru din prezent?

L.C.: Am fost dintotdeauna o „truditoare”. Din ziua în care am început să pictez folosind unul dintre scaunele de la bucătărie drept masă (aveam 10 ani), am decis că artele vizuale sunt singurul drum posibil pentru mine, deși ai mei au încercat, cu blândețe, să mă orienteze și spre Litere, o cale ce părea să îmi fie mult mai la îndemână.

Programul de lucru intens a suferit de-a lungul anilor schimbări, motiv pentru care nu-l mai pot numi așa. Acum este vorba de un univers ce dictează poziția mea în timp și care ține cont numai de el, deci fac act de prezență la ore posibile sau imposibile, acolo unde el deschide o breșă.

Exemplu de breșă actuală, prin care se descarcă informația și începe să se construiască imaginea: de la orele 2 AM la orele 9 AM, cu reveniri constante în timpul zilei.

C.C.: Cum ai descoperit atracția ta pentru mediu digital? Când s-a definit preocuparea ta pentru forțele pe care spațiul virtual le exercită asupra planului fizic al realității?

L.C.: “Chakra” digitală s-a activat la Paris, stimulată de conversațiile avute cu galeriști, artiști și teoreticieni ai fenomenului. De exemplu, Catherine Ikam și Louis Fleri, alături de care am colaborat pentru realizarea expoziției „Multiverse” de la Galerie 208, sunt printre acei creatori interesați de noile abordări media. Ei au avut în anii ‘80 prima expoziție de artă digitală din acea perioadă la celebrul Centre Pompidou.

Începând cu anii ‘70-’80 ai epocii comuniste, am văzut cum imagini din sfera suprarealismului coborau din ce în ce mai des în stradă – se întrupau, devenind, astfel, parte din universul meu cotidian, un factor real de care mă izbeam frecvent, nu doar o fantasmă. Parcursul „ sindromului ITunnel” se desfășoară, deja, de șapte ani și este un demers în doi – o călătorie alături de prezența eterică a artistului suprarealist belgian Paul Delvaux. Eu am așezat peste layerul universului Delvaux un alt layer, al universului meu personal. Prin transparența layerelor se întrevede o cale dus-întors între două lumi. Personajele lui vin în întâmpinarea personajelor mele, iar personajele mele hibride le trag pe ale lui spre viitor.

Laura Covaci, “ITunnel Syndrome no.7“, modelaj 3D & pictură digitală, 2015-2020, alături de lucrarea lui Paul Delvaux : Bucuria de a trăi. Drepturile de autor aparțin artistei Laura Covaci. Reproducere realizată cu amabilitatea artistei.

A doua serie, pe care am inițiat-o aproape concomitent cu „ITunnel Syndrome”, este „Insula de Ceață” și are la bază o invenție a savantului John Storrs Hall din anii ‘80, numită „Ceața Utilitară”. Această ceață utilitară, care ar putea “popula” o planetă, este o colecție ipotetică de roboți minusculi (pe care autorul îi denumește „fogleți”), ce pot reproduce o structura fizică ca urmare a capacității lor de a reproduce orice instrument fizic necesar vieții umane. ”Insula de Ceață” este, în cazul meu, un loc utopic desprins din această teorie – o lume embrionară născută, precum Afrodita, din spuma „ceții utilitare”. Lucrările sunt populate de ființe ce amintesc de ingineria genetică și care folosesc în relația lor cu această realitate alternativă un instrumentar generat parcă de propria lor imaginație.

Cele 2 serii par profund rupte una de alta, dar, de fapt, „ITunnel Syndrome” ascunde în interiorul său galaxia „Insulei de Ceață”.

C.C.: Motive precum micile târguri de vechituri și obiectele kitsch sunt recurente în iconografia creațiilor tale și se îmbină cu semne și simboluri futuriste. Cum privești tu relația dintre istoria comunismului și imaginarul postuman? A existat un demers conștient în îmbinarea celor două fire narative prezente în practica ta artistică – primul, prin care recuperezi materialitatea unei perioade istorice din perspectivă afectivă și cea de-a doua, de a recompune o realitate colectivă în dimensiune meta-istorică?

L.C.: A existat, mai degrabă, o intenție, mai mult sau mai puțin conștientă la început. De exemplu, seria „Suprarealism Proletar” și-a căpătat identitatea mult mai târziu. Cred că nu poți judeca limpede un fenomen când ești în interiorul lui – ai nevoie de distanță. Prin tunelul suprarealismului proletar s-au revărsat și decantat, cu timpul, fragmente ale mitologiei personale ce și-au găsit, în ultimii ani, un nou teritoriu de expresie. Ecranul computerului a devenit, astfel, matcă virtuală / căuș al creațiilor mele. În această matcă s-au așezat imaginile-idei într-un infinit caleidoscop. E un efort zilnic în a le organiza, a elimina, a le dezvolta până la varianta finală.

Probabil că toată durerea care a traversat perioada comunistă poate fi exprimată mai bine în formulele seci, digitale, singura vibrație fiind cea a subiectului atacat.

Un astfel de subiect al acestei, cum am numit-o eu, Operete Macabre, care se desfășoară tentacular în seria „ITunnel Syndrome” este kitsch-ul. Vorbim aici despre o suprasolicitare a realității de natură kitsch, anume cea a realismului socialist (de aici și suprarealismul proletar), de terorismul roșu, de idilismul grotesc al kitsch-ului paternalist (grija părintească a partidului), de kitsch-ul eroic pe care îl menționa Matei Călinescu în dialogurile lui cu Ion Vianu .

„ITunnel Syndrome” preia această temă și o updatează. Sub dulceața paradisiacă „de prost gust” se ascunde însă un coșmar sanitar-experimental ce va cuprinde întru totul următoarea serie – „Insula de Ceață”.

C.C.: Pe marginea lucrărilor vizuale, tu ții și un jurnal de gânduri și reflecții, de amintiri personale. Cum privești acest instrument în relație cu lucrările de artă? Poți să identifici câteva momente cheie care te-au condus la construcția personajelor tale hibride între om și alte forme de inteligență?

L.C.: În paralel cu seriile recente, s-au născut și ceea ce eu am numit „Fișele Clinice” ale lucrărilor. Ele au ca origine suprafața grafică a Photoshop-ului – câmpul de luptă – pe care se înregistrează flash-urile discursului meu interior din timpul lucrului. Deocamdată, „Fișele Clinice” sunt doar literatură de sertar.
Pot da câteva exemple.

ITunnel Syndrome:
Rochie umbrela / doliu / cercuri plastic / bio
Cablu / venă / suflu / priză
Epoca mutantă / fluturi dronă
Creator / devorator de lumi
Floarea somnambulă / microb – bovina / semințele lumii
Lanternă magică / muniție
Greenpeace / teroare
Ipad / autism / hipnoză
Antipa / lumi – exponat / pată de naștere

Fișă Clinică “ITunnel Syndrome No. 3”. Drepturile de autor aparțin artistei Laura Covaci. Reproducere realizată cu amabilitatea artistei.


Nebula Insula:
Scara radiogramă / Ioan Scărarul – simbolistica pasului dansant / coregrafii coercitive
Lamela – fereastra/ experiment / claustrare
Seringa totem / seringa far / picătura ser fecundând lumile
Garou / tulpina / floarea microb
Omul dosar / indosariat / omul număr / omul obiect
Sângele neonic / ceața neonică
Generatorul de ceață / marele ordonator /
Feeria pandemică / hipnoză indusă / aliniere / integrare

Fișă clinică “Insula de ceață”. Drepturile de autor aparțin artistei Laura Covaci. Reproducere realizată cu amabilitatea artistei.


Cât despre momentele cheie, pot spune că primele inserții postumane, care au declanșat apariții hibride, s-au produs odată cu seria „Tranzitând” din 2005 și s-au dezvoltat, apoi, prin programele digitale pe care mi le-am însușit. Din această ”cutie a Pandorei” reprezentată de inteligența artificială eu sustrag, însă, numai ceea ce corespunde demersului meu din momentul respectiv. Există un fel de groapă comună virtuală, în care arunc mii de layere, până mă decid să accept ceva in concordantă cu imaginea pe care o construiesc. A grefa viul în virtual și viceversa este extrem de dificil, pentru că ele tind să se respingă reciproc.

C.C.: Procesul tău creativ s-a dezvoltat în urma adoptării programelor inteligente și a interfețelor digitale ca părți integrante ale practicii tale de lucru?

L.C.: Virtualul îmi facilitează, de multe ori, reprezentări la care nu aș avea acces dacă aș folosi doar mijloace de abordare clasice, precum deschiderile explozive spre materiale și cromatici neterestre. În plus, spațiul digital are capacitatea de a rafina până la detalii microscopice traseul întrupării unei idei în imagine. Această caracteristică a mediului a fost asimilată, în timp, de memoria mea vizuală, devenind vizibilă și în demersurile de factură clasică.

Ochiul meu s-a transformat datorită “lupei digitale” pe care o numim ecran. În urma exersării în microcosmosul virtual, el este capabil acum să recunoască informații imperceptibile înainte. Aceste modificări se regăsesc în picturile și desenele mai recente. Manuscrisele „Insulei de Ceață” („Nebula Insula”), de exemplu, de care mă ocup în prezent, ilustrează foarte bine ceea ce am menționat mai sus.

Fotografia ecranului “lupa digitală “ în care s-a construit imaginea
Laura Covaci, “Insula de Ceață”, desen creion. Reproducere realizată cu amabilitatea artistei.


Trăim un salt uriaș de la totalitarismul de factură bolșevică la cel de factură digitală. Eu încerc să plutesc într-un delir lucid deasupra acestor mișcări tectonice care scriu istoria. Privind deodată trecutul, prezentul și viitorul, precum ghicitoarea cu 3 capete din „ITunnel Syndrome”, repet ceea ce Cioran prevedea cu mult înaintea mea: omul va trece; și semnez/ datez toate lucrările după un calcul făcut de Vintilă Horia: MMLI, inițialele celor 4 evangheliști – 2051 – sfârșitul de ciclu / sfârșitul acestei lumi.

Laura Covaci, “ITunnel Syndrome no.3( în fundal ghicitoarea cu 3 capete ), modelaj 3D și pictură digitală. Drepturile de autor aparțin artistei Laura Covaci. Reproducere realizată cu amabilitatea artistei.

Cover photo: Fotocolaj digital cu portretul artistei Laura Covaci în atelierul său din București, 2023. Reproducere realizată cu amabilitatea artistei.

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Îți place conținutul revistei și apreciezi demersul nostru? Donează!

empower-long-logo-final2

Descoperă noutățile din lumea artei!

Te abonezi si primești ultimele noutăți din lumea artei