Ana Ionescu (n. 1999, București) este o artistă a cărei practică este centrată pe sculptură și care trăiește și lucrează între București și Londra. În 2025, a absolvit programul de masterat în Sculptură la Royal College of Art din Londra. Practica sa explorează relația dintre obiect, corporalitate și percepție, construind sculpturi care oscilează între familiar și imaginar, funcționalitate și absurd. Lucrările sale investighează tensiunile dintre atracție și respingere, fragilitate și agresivitate, invitând privitorul să proiecteze propriile interpretări asupra unor forme aflate la granița dintre real și ficțional. A expus în România, Regatul Unit, Germania și Portugalia și a fost finalistă a Premiului pentru Sculptură Peter Jecza în 2025.
Ai studiat sculptura într-un context internațional, la Royal College of Art din Londra, iar practica ta se desfășoară între București și Londra. Cum a influențat acest context felul în care te raportezi la sculptură, la scena de artă?
Ana Ionescu: Consider că, în ceea ce privește practica mea artistică și, implicit, modul în care văd sculptura, am avut multe de câștigat. În timpul masterului la Royal College of Art, am avut contextul ideal să îmi pun întrebările necesare pentru a-mi înțelege intențiile și direcția. Îmi amintesc un exercițiu prescurtat: WWWH sau ceva asemănător, în care trebuia să răspundem la întrebările: What? Why? Where? When? How?. Sună simplu, dar cumva te punea față în față cu punctele de pornire relevante și cu lacunele din concept.
În ceea ce privește scena de artă, ambele orașe sunt fantastice și au multe de oferit. Londra este puțin spus mare și nu ai fizic cum să vezi toate expozițiile sau vernisajele din oraș. Unul dintre beneficii este ocazia să vezi în realitate acele nume răsunătoare din scena internațională, atât artiști, cât și galerii. Este o experiență și capeți o cu totul altă înțelegere a lucrărilor. Totuși, Bucureștiul are un simț puternic de comunitate, legăturile sunt mai strânse. În același timp, lucrurile se dezvoltă foarte frumos și este un efort colectiv care mi se pare că se materializează și devine din ce în ce mai dinamic.
Cum ai defini practica ta artistică?
A.I.: Practica mea artistică reflectă un interes profund pentru modul în care navigăm în lumea exterioară și interacționăm cu obiectele, experiență pe care o consider modelată de nevoia noastră inerentă de a găsi sens și de a ne percepe pe noi înșine drept figura centrală. Pentru mine, este extrem de importantă conexiunea dintre privitor și sculptură – ceva ce Marcel Duchamp definește, în „Actul Creativ” („The Creative Act”), ca esențial, iar adevăratul înțeles al lucrării aparține publicului.
O temă și un aspect strâns legate de această relație sunt ocuparea unui spațiu tranzitoriu între realitate și o altă lume de către sculptură. Ele fac adesea referire la forme familiare, sugerând funcții performative sau corporale, însă sunt transformate în moduri care invită la proiecții personale. Integrarea obiectului evocă o interacțiune imaginară, în care legăturile din trecut coexistă cu noi narațiuni. Uneori, acesta depășește starea pasivă a obiectului și capătă propria sa identitate, devenind o exagerare care există în mintea noastră.
Care este punctul de pornire pentru o nouă serie de lucrări? Începi de la o imagine, un material, o lectură sau o experiență personală?
A.I.: Cred că punctul de plecare se trage mereu dintr-o experiență sau o convingere personală, pe care de multe ori o transform. Consider că totul trebuie să plece de la o legătură onestă dintre artist și lucrări. Totuși, încerc să găsesc puncte de legătură între experiența mea și experiența privitorului prin documentare (texte, critică de artă). Astfel, se conturează o idee de concept informată, care permite o conexiune directă cu publicul și care se adresează atât contextului artistic curent, cât și celui socio-politic.
Ai expus la Craiova în cadrul expoziției de grup „Dialoguri Imaginare cu Brâncuși: Extinderea limitelor expresiei artistice”, un demers cultural în contextul aniversării a 150 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși. Proiectul a inclus o serie de vizite de cercetare la Craiova și Târgu Jiu care ne-au oferit ocazia unei întâlniri directe cu unele dintre cele mai importante lucrări ale lui Brâncuși, de la Ansamblul Monumental Calea Eroilor până la „Sărutul” expus la Muzeul de Artă Craiova. Cum ai trăit această experiență și ce ți-a transmis contactul direct cu opera lui Brâncuși, dincolo de ceea ce cunoșteai deja?
A.I.: Pentru mine a fost prima dată când am văzut în realitate opera lui Brâncuși. Știu, destul de târziu pentru un sculptor. Deși eram familiară cu lucrările, prezența lor este diferită de cea din poze, sunt mai pătrunzătoare, deoarece le poți pune în raport cu corpul tău. Cred că de-abia atunci când împarți spațiul fizic cu o lucrare o poți experimenta în totalitate. De asemenea, povestindu-ni-se toate substraturile creației sale, mi-am creat o imagine mai amplă și mai complexă decât aveam înainte.
Simți că experiența directă cu opera lui Brâncuși a influențat, într-un fel, modul în care îți privești propria practică sau lucrările prezentate în acest proiect?
A.I.: Cred că orice contact direct cu o lucrare de artă și, mai ales, cu o sculptură, iar prin asta mă refer la capacitatea de a înțelege forma, dimensiunea și materialul, îți influențează practica. Astfel, se adaugă la un soi de catalog de informație vizuală stocată undeva în mintea fiecăruia, care, conștient sau subconștient, afectează perspectiva.
În expoziția „Dialoguri imaginare cu Brâncuși” ai fost prezentă cu o selecție de lucrări prezentate în cadrul altor manifestări artistice. În ce măsură se schimbă relația cu propriile lucrări când sunt prezentate într-un alt spațiu expozițional și într-un context curatorial specific?
A.I.: Mă întorc la Duchamp din nou, dar cred că, începând cu el și cu conceptul de ready-made, s-a stabilit că sculptura și orice lucrare, dar mai ales obiectele tridimensionale, își schimbă înțelesul în funcție de contextul în care sunt plasate. Clar, în cazul acesta, raporturile dintre lucrări se schimbă, iar lumina și dialogul cu ceilalți artiști din spațiu te fac până și pe tine, ca artist, să descoperi ceva nou.
În ce direcție se îndreaptă practica ta? Sunt teme și/sau noi medii pe care dorești să le explorezi?
A.I.: Momentan, în ceea ce privește materialele, energia mea se va îndrepta în principal către metal. Este un material complex, cu multe substraturi, pe care de-abia îl descopăr, deși lucrez de doi ani cu el. Simt, astfel, că am o deschidere și o creativitate din ce în ce mai mare în lucrul cu acest material. Ca temă, momentan, încă investighez aceleași subiecte enunțate în întrebările de mai sus. Cred că, atunci când vorbim de ceva personal și cu adevărat important pentru practica artistică, explorarea durează.
